vaxaly's blog

vaxaly

2010-12-19T19:00:00.002+02:00

multă vreme am fost confundat cu vaxaly. mi se atribuia o viaţă ciudată, o succesiune de idei anapoda, o lumină care se întrerupea în litere. mi s-au amputat cu putere cuvintele şi stările din scrieri. cumva meritam aceste acuze, însă am încercat întodeauna să mă separ de imaginea creată în virtual şi să fiu luat ca atare, real, uman.

multă vreme am încercat să ma desprind de vaxaly şi nu am reuşit. am evoluat în forme diferite, am devenit ceva mai mult, am crescut uneori ca o maturizare necesară. o parte din mine s-a născut aici, o altă parte continuă sa crească involuntar. am avut parte de linişte si fericire. am găsit în vaxaly împlinire. mi-am atins scopul, ba mai mult, am cunoscut oameni, chipuri superbe, umanitate în forme efemere.

am pornit un maraton, acum 3 ani jumătate, un maraton al chipurilor. am găsit mii, am scris zeci, am lăsat sufletul să respire în cuvinte, am iubit şi am urât, în fond mi-am trăit ca un proces matematic viaţa. am mers după linii şi am spus fericirii pe nume. am lăsat dimineţi fără lumină şi am găsit un Dumnezeu atent. gânduri telurice au fost pe final, ploi de nord pe umeri, apus concret pe pleoape. o dimineaţă care în final a lenevit de atâta scris.

multă vreme am fost confundat cu vaxaly, iar acum trebuie să mă desprind de el. este imperuos să evoluez. să tind spre altceva, ceva mai mult, să ma prezint ca o egalitate între mine şi cel ce va scrie. (poate voi reusi într-un final). acum las blogul vaxaly în tăcere veşnica. merg mai departe, cu inimile fericirii pregatite.

poate e curios procesul, dureros (multe amintiri plăcute mă leagă de vaxaly, înca din geneza lui), însă apare într-un moment esenţial vieţii. niciodată nu ne gândim la sfârşitul lucrurilor, la vremea în care este necesar să spunem stop, însă uneori e nevoie de o trezire la realitate pentru a şti alfa şi omega. pentru mine e o transgresă necesară, o alegere raţională.

am o idee, suficientă pentru ce va urma. între alte spaţii goale, pentru litere şi cuvânt, încep să scriu de acum un alt fel de texte. începând de acum, aici, in alt blog.

duminica altei dimineți

2010-10-24T02:06:00.002+03:00

astăzi aș vrea să las liniștea să cutreiere adâncul sufletului, să las soarele să năpădească apele învolburate, astăzi aș vrea să înțeleg pentru ultima oară de unde încep și unde se sfârșesc visele. contast că linia realității se subțiază în detrimentul viselor. oscilez între nopțile nedormite și somnul amăgitor al zilei. aș vrea să existe o logică pertinentă pentru fiecare vis scăpat în realitate, de parcă asta ar fi pretenția unei duminici amicale.

mi se întâmplă tot mai des să gust din liniștea Divinității și cumva mă sperie asta. văd în mine ceva de vis, o pace ce îmi umple logica spre sentiment. e de vis pentru că ar fi uman să port în mine gândul apusului strălucitor de vară, ar fi cuviincios să fie o stare de amorțeală spre durere.

astăzi aș vrea să înțeleg cum se întâmplă magiile Divinității. nu ar fi pentru prima dată, dar ar fi ceva spectaculos pentru verdele încă viu al ochilor.

cumva recit poeme și cânt o muzică senină. e poate visul rătăcitor al nopților din scrieri. recit iarăși geneza și continui cu melancoliile unui jalnic Zigurat. devin tot mai bun, astăzi, în poemele străine, de parcă m-am născut arlechin pe funii de mătase albă.

astăzi aș vrea să curgă sângeria lumină din pumnii lui Dumnezeu, să mă confunde cu păcatul și să mă ierte c-am simțit mai mult decât am scris în anii ce-au trecut.

astăzi aș vrea să mut o zi albă...

gând teluric 4

2010-10-23T02:06:00.000+03:00

Stinge-mi lumina ochilor: te pot vedea,
acoperă-mi urechile: te-aud ușor,
fără picioare către tine pot umbla,
și fără gură pot să te implor.
Frînge-mi în două brațele, la fel
te va cuprinde inima-mi, în loc;
oprește-mi inima și creierul va bate,
iar de-mi vei azvîrli în creier foc,
pe sînge te voi duce mai departe.

Rainer Maria Rilke

melancolia primei ninsori

2010-10-22T02:06:00.000+03:00

mereu am crezut că prima zăpadă din nord mă va găsi la căldura şemineului, cu o cană de ceai în mână, în liniştea unei poveşti sau în ascultarea unor paşi venind de departe. mereu mi-am imaginat că va fi spre seară, că luminile vor da altă formă fulgilor, că o melancolie crudă mă va cuprinde. am crezut că voi face linişte în sufletul meu să pot auzi cum vântul îmi zgârie geamul. mereu am crezut că prima zăpadă mă va înveseli la gândul unui alb, un alb ce acoperă durerea şi negura oraşului, ca un început de basm al bunătăţii.
mereu am crezut că natura mă va asculta, dar prima zăpadă m-a surprins în modul ei, cu fulgi imenşi şi vânt teribil. era amiază. spectacolul l-am privit prin geamul camerei, un specatacol ce a oprit o poveste cu Cristi şi Costi, stârnind în inima lor dorul de o fugă nebună în vijelie.
am înclinat tăcut în faţa primei ninsori, puţin dezamăgit. nu era nicio muzică în surdină, nu auzeam paşi venind, nu simţeam căldura şemineului. trăiam doar o imagine nouă, neaşteptată. iarna s-a întâmplat în modul ei, iar eu m-am supus în faţa puterii cu care ridica strat după strat.
o vreme am rămas în gândurile mele, apoi am încercat să iubesc iarna, ca şi cum de asta ar ţine viaţa mea, însă pentru mine e încă toamnă, o toamnă ce nu va apune prea curând, oricum nu de frica primei ninsori.
mereu am crezut că prima zăpadă va cădea când muzica va face loc ploii de nord. o ploaie ca în acea primă noapte a fericirii.

Matisyahu

2010-10-21T02:06:00.000+03:00

pentru astăzi este suficientă melodia asta:

update:
Gabi mi-a arătat piesa asta pentru prima oară. Și acum țin minte că fost în playlist-ul nostru foarte multă vreme. Ar fi cazul să revină, măcar de dragul vremurilor ce-au fost.

ploaie de nord. part 5

2010-10-20T02:06:00.000+03:00

găsesc o linişte teribilă în paginile cărţilor, o linişte ca muzică ce ţi se repetă în minte ore în şir, obsedant de plăcut. ar fi trebuit să mă opresc şi să citesc dedicaţia de la începutul cărţii, dar nu pot lipsi finalul de timp, nu pot forţa povestea să ia o pauză când totul se întâmplă atât de sacadat, când aştrii cad în luptele acestea acerbe dintre fiinţe. descopăr tot mai mult graţia intelectului uman, forma prin care ne putem elibera de oboseala vremurilor, ca şi cum libertatea e un capitol încheiat cu voia poeţilor.
găsesc că e frumos să uiţi de soare şi de lună, de un somn odihnitor, necesar, pentru că nu poţi pune punct, ci doar o virgulă urmată de o altă virgulă, dar niciodată de un punct din care să răstorni universul. e o linie subţire între a renunţa de amorul artei şi a cultiva în acele virgule posibilitatea unei invitaţii la moderat, adică la un final ce nu va tulbura dedicaţia cărţii.
mă găsesc prins în mijlocul cărţii şi nu ştiu care e calea pe care trebuie să o urmez acum. îmi este puţin teamă de partea a doua, de ce ar putea dovedi litera, dar nu găsesc realitatea doar în prima parte. sunt necesare amândouă, omeneşte vorbind, dar forţa cu care diferă mă intrigă. până la urmă autorul suferă transgresa absolută, ca un Tolstoi gata să îşi plângă personajele rătăcite.
în literatură găsesc o altă formă pe care o pot atribui curajului, o formă care s-ar merita implementată în organismul uman cu forţa Divinităţii, însă mereu mă izbesc de o condiţionare dată omului prin naştere.
poate e mai bine să credem că deţinem controlul decât să îl avem în realitate. în momentul în care constatăm cum stau lucrurile s-ar putea să observăm că doar în cărţi avem puterea de a lovi cuvintele şi că realitatea e de fapt un bumerang, adică tot răul se întoarce în sufletul nostru, împotriva noastră, oricât am încerca să îl alungăm în celălalt, ca o fatalitate bravă.
dacă răul acesta necesar ni-l facem de fapt nouă, atunci ce Tolstoi va mai plânge sinuciderea Annei Karenina ca expresie a morţii sufletului nostru?

pumni de lumină

2010-10-19T02:06:00.000+03:00

astăzi trebuie să fiu sincer cu viaţa. consider că mă amăgesc cu timpul şi caut să aţipesc în lucruri efemere. dincolo de o normalitate marcantă, de care dispun involuntar, simt nevoia unei schimbări de context. amăgirea timpului ar putea fi fatală, deşi e o soluţie de lungă durată, însă odată cu orele petrecute aievea îmi pare că mor faţă de universul cărţilor.

am lăsat pentru o vreme această îndeletnicire pradă schimbărilor dintre vară şi toamnă, călătoriilor şi plictiselii ce mă îndeamnă la o viaţă leneşă. fuga de această traumă a amăgirii mi-a impus un maraton în universul literar, nu ca un refugiu al nopţilor nedormite, ci ca o nevoie curată de a mă îmbogăţi atât în suflet cât şi în scris. consider că este imperios să încep cu un roman, să continui cu poezii şi să nu mă desprind nicio secundă de Cuvântul Vieţii. o să încerc să mă retrag în colţul acela plăcut de unde cuvintele se văd altfel, de unde lumina se naşte ca o necesitate nu ca o condiţie. e primejdios să mă arăt convins de litere, dar e mult prea grav să renunţ la cuvânt în detrimentul alegerilor. cred că am mai mult de câştigat prin reforma timpului decât printr-o amăgire constantă cu moartea inspiraţiei de a şti să citesc binele din foile cărţilor. pe acest astăzi îl caut de mult timp, însă a fost o chestiune de alegere nu de întâmplare, cum am crezut eu.

îmi amintesc că îmi plăcea să citesc de fiecare dată când călătoream cu trenul pe distanţe lungi, că îmi plăcea să stau ore în şir în balconul apartamentului cu cărţile de poezii în mână, că iubeam să citesc cu voce tare pasajele care necesitau o voce gravă. sunt multe alte momente pe care mi le amintesc cu drag şi dor, însă acum sunt nevoit să descopăr alte locuri şi vremuri în care să-mi port lecturile.

ce îmi rămâne indiferent de timp şi spaţiu este vocea gravă, însă uşor edulcorată de foile vechi ale cărţilor din biblioteca săracă de aici.

două minute în noapte

2010-10-18T02:06:00.000+03:00

vara mă minunam de lungile ore de soare, de noaptea care nu se lasă găsită decât uşor în două ore, dar şi acelea risipite de o dâră eternă de lumină.
astă vară am trăit doar zile, iar chipul a gustat căldura soarelui până la refuz, născând un zâmbet ca de o primăvară îmbolnăvită de copaci.
acum lumina amorţeşte în faţă nopţii. (e un schimb aproape corect, aproape sincer, ca o slavă împărţită între fraţi).
odată cu ea oraşul adoarme. e un somn atât de violent încât mă înfioară seară de seară când trebuie să merg să lucrez. străzile lungi şi goale poartă în ele umbre. becurile se agaţă de paşii mei urmărind până departe fiorul. cumva mă apucă groaza. o linişte de cer străbate vântul. încerc să-mi închei definitiv gulerul hainei, să mă protejez cumva de tăcerea asta infernală.
caut cu privirea un om de care să îmi agăţ realitatea, de parcă existenţa lui mi-ar spulbera teama de a nu cădea în acelaş coşmar al copilăriei. caut în gând o imagine frumoasă cu care să ajung la finalul celor 2 minute de maraton forţat. caut să mă conving că oraşul nu e părăsit de fericire, că dincolo de porţile nopţii se află fericirea, dar asta în sufletul în care noaptea nu poate exista.
iarna aduce o tăcere infernală în suflet. străzile goale nu prevestesc nimic bun. doar fumul hornurilor anunţă o pată de viaţă, însă o viaţă blocată între pereţii oraşului alb.
acum înţeleg preţul pe care trebuie să îl plătesc, preţul luminii din vara ce-am trăit-o.
acum e doar ploaie de nord, fără lumina soarelui de mâine.

afazie

2010-10-17T19:18:00.001+03:00

Spun bucurie de parcă eram acolo
la dreapta Ta când mă creai și spun dor
cum spune mama o poveste copilului ei
e adevărat lumea e plină de avortoni și de falii
tectonica uluirii mai întăi surpă ochi

dar ce treabă avem noi cu toate astea
pur și simplu ești bucurie
iar noi ne încărcăm brațele
cu premiile cu coroniță ale așteptării credincioase
înainte să intrăm la Împărat

simple zilele simple orele iubirii
cu păsări aduse de departe și căutare de noi
pe alei veci de frunză leagă vânt
în vuire ca flautul
apoi toate clapele sar să spună cât sunt ele
de fericite acolo pe burta pianului

hai să răsturnăm întristările să spulberăm singurătatea
e frumos că și poezia asta vrea la fel nu
nu să spună mult nu vrea decât să surâdă
înainte să intrăm la Împărat

(Ionatan Piroșca)

gand teluric 3

2010-10-15T11:10:00.002+03:00

din colbul gândurilor munții necredinței încep să tacă a neființă. se tem cu groază de lumina cerului ca de focul ce le va înghiți marginile în mările flămânde.
e tăcere ca de un armaghedon făcut în secret.
doar un bob de credință se mai încumetă să schimbe drumul de noroi pe care calci de o vreme bună, ca și cum toate potecile munților s-au unit cu apele încă de la creație.
(să fie oare trecerea munților în mări doar un semn al puterii din inimile noastre?)

gând teluric 2

2010-10-14T13:31:00.002+03:00

din pumnii de lumină o rază străbate cerul către liniștea efemeră a omului.

Israel: o dragoste, o veșnicie

2010-10-13T02:11:00.005+03:00

O întrebare mi-a stârnit interesul: "vali, tu de ce nu scrii despre evrei?"
Recunosc că m-a luat puțin pe nepregătite și m-a provocat să îmi analizez ideile.
De mic am fost atras de istoria biblică, de patima și avântul acelor eroi, de luptele prin care au trecut ca să devină acei oameni vrednici de amintit.
Înaintând în istorie am observat o maturizare a poporului evreu. Și-au construit o societate foarte puternică în care l-au inclus pe Dumnezeu, însă problema fundamentală a declinului lor a fost părăsirea lui Dumnezeu. Fiind poporul ales au făcut un "pact", au avut de făcut o alegere liberă, așa cum spunea Iosua: "alegeți astăzi cui vreți să slujiți". Problema a fost foarte simplă și totuși dificilă de pus în practică. Se observa o înflorire puternică a societății atunci când aceasta a decis ca Iahve să le fie Dumnezeu (am putea vorbi aici de perioada lui Solomon), dar observăm și declinul lor când încep să-și construiască dumnezei dupa dorința lor (robia babiloniană de pe vremea lui Daniel este un exemplu). Poporul se confruntă cu o enigma sau mai degrabă poporul avea nevoie să cunoască Legea lui Dumnezeu ca să nu repete greșelile trecutului (Dumnezeu îi îndeamnă și le poruncește să își învețe copiii legea). Enigma lor este în existenta lui Dumnezeu ca Salvatorul sau ca Dumnezeu personal. Se dă o luptă continua în inima lor, dar o luptă aprigă se afla în inima poporului ca întreg, ca societate.
Citind istoria biblică de multe ori am fost tentat să îi judec prea ușor pentru frământările lor spirituale. Eram copil pe atunci și încă luptele mele cu Divinul nu aveau o formă concretă ca să-i pot înțelege.
Odată cu maturizarea poporului am trăit maturizarea mea. Poporul avea de făcut o alegere, fiecare în parte ca și cap de familie și alegerea generală a unui neam iesit din robia egipteană.
Ajungand în vremea lui Hristos teologia pare să li se clatine. Apare în viața lor un Dumnezeu al dragostei, un Dumnezeu în chip de om. Formele și cuvintele Lui rămân străine pentru ei, obișnuiți cu o lege strictă, iar aceasta atrage anumite consecințe. Pentru prima oară în istoria omenirii Dumnezeu împarte ce era de drept (prin promisiunile făcute lui Avraam) a lor, cu noi, neamurile. Este o ruptură dureroasa pentru poporul evreu, dar una necesară nouă.
Într-un fel fericirea noastră este clădită pe suferința lor, ca un stigmat născut din dragostea lui Dumnezeu pentru ei și pentru omenire.
Ajung să îl răstignească pe Dumnezeu (dar cine nu ar fi facut-o!) și să își atragă blestemul asupra generațiilor viitoare.
Anii trec și ajungem la Holocaust. Copii copiilor lor se găsesc în fața unei alte alegeri, sub durerea cruntă a blestemului, alegerea de a-l face pe Dumnezeu vinovat de răul care li se întâmplat. Foarte mulți o fac, însă pe buzele unora numele YHWH răsună cu aceeași putere cu care a răsunat pe buzele lui David. În ciuda suferinței care îi apasă, din neamul iudeu sunt oameni care știu să iasă de sub puterea blestemului și să treacă în cea a binecuvântării (făcând singuri alegerea de a-L sluji pe Dumnezeu).
Holocaustul a rămas o pată uriașă în istoria omenirii. Oamenii au dat la moarte oameni. Crematoriile au gustat durerea omenirii prin trupurile evreilor. Noi, ceilalti, am fost purtați spre Har prin durerea lor. Căderea lor a însemnat ridicarea noastră, dar ridicarea lor înseamnă un Cer deschis pentru noi toți și un Dumnezeu gata să re-vină.
Datoria morală a oricărui credincios (aș risca să spun om) este aceea de a ne ruga pentru binele poporului lui Dumnezeu. Israel este (încă) poporul lui Dumnezeu! Datoria asta morală devine o datorie logică pentru că Dumnezeu afirmă: "cine vă va binecuvânta va fi binecuvântat, iar cine vă va blestema va fi blestemat (cu referire la evrei)".
În zilele noastre ura pentru evrei crește zilnic (antisemitismul), chiar în societățile moderne. Tot mai mulți arată cu degetul înspre un "popor mic" ca și cum problema fundamentală a omenirii s-a născut din cauza lor.
Durerea lor nu s-a sfârșit nici astăzi și nu se va sfârșit decât atunci când vor striga către Dumnezeu YHWH, iar Dumnezeu se va cobora din cer și îi va ajuta. Va veni vremea când toată istoria va fi pe sfârșite și Dumnezeu se va cobora iarăși în mijlocul poporului Său și lauda Lui va umple tot Israelul, iar groaza lui Dumnezeu va zdrobi tot pământul.
Problema noastră va fi aceasta: de partea cui am ales să fim?
Spun ca și Iosua: alegeți binele și veți trăi! Rugați-vă pentru pacea Ierusalimului, rugați-vă pentru fericirea și binecuvântarea lor, rugați-vă ca Dumnezeu să îi țină puternici până la venirea Sa.
Cât despre mine eu am ales să fiu de partea lor, chiar dacă o lume întreagă își varsă ura cu o poftă teribilă printr-un antisemitism modern.

PS: textul acesta este o încercare infimă în a exprima sentimentele mele pentru Israel. poate voi reuși în alte postări să fiu mult mai concret.

din alte vremuri

2010-10-12T07:30:00.003+03:00

zilele astea imi re-aminteam de Cafenescu. mi se pare totul asa de departe si de strain incat imi pare ca sunt din alte vremuri amintirile. poate erau alte vremuri, poate eu priveam lucrurile altfel atunci. sunt sigur ca as fi fericit sa traiesc din nou acea tinerete, sa fac din nou parte din acel cerc, sa imi pot alege iarasi viata si sa ma bucur de ea. nu as schimba nimic, poate nici nu as avea cum, dar as incerca sa fiu mai coerent, mai real in decizii. au fost vremurile care mi-au dat avant. cumva il mai am, dar am nevoie de un suflu puternic sa imi revin. un dor imi frange inima si e dincolo de Cafenescu. are alta forma. acolo as pune totul in ordine si as continua mult mai frumos.
zilele astea imi re-aminteam. stiu ca aveam fericirea pe buze si in ochi.

(un cantec al sfarsitului la Cafenescu. sau cum s-a terminat acel vis)

gând teluric 1

2010-10-09T23:22:00.004+03:00

soarele păleşte în obraji şi se scutură de focul ce-l consuma în picături chinezeşti.

ploaie de nord. part 4

2010-10-09T01:34:00.004+03:00

cei mai mulți oameni se îneacă din cauza panicii care îi cuprinde și dau obsesiv din mâini și din picioare până când apa îi acopera în moarte.
îmi imaginez că afară e toamnă, și chiar este, și aud vuietul puternic al furtunii ce înlănțuie fiecare perete al casei, dorind să netezească pământul cu noi cu tot. ploaia aduce și mai multă ploaie. o gălăgie infernală de care nu scapi cu muzică sau cu somn. te pătrunde până în psihic, apoi lovește ca o picătură chinezească în răbdare.
altă rafală de ploaie aduce frica. îți vine să dai din mâini, să fugi, să emigrezi spre liniste, dar te simți blocat între 4 pereți. la un moment dat te încumeți să îeși afară și să înfrunți natura dezlănțuită. după câteva minute realizezi că te lupți cu pumnul în vânt, că ești învins prin propria-ți putere. te zbați ca un uragan în mijlocul altui uragan. însă el nu are nimic de pierdut. așteaptă ca un prădator să îți obosească brațele, așteaptă să cazi pradă focului ce te face să lupți, să cedezi răpus de tine. devii astfel propriul tău călău, construindu-ți moartea perfectă.
îmi imaginez că afară e toamnă, și chiar este, și aud cum natura mută munții în mare, aud cum casa stă să fie smulsă din stânca pe care e zidită. pereții tremură. o forță prea mare îi apasă, o forță dezlănțuită parcă din toată ura iadului. te gândești să lupți, dar renunți la idee. e absurd să te obosești într-o luptă pe care oricum nu ai cum să o câștigi prin forța ta. de data asta nu te panichezi, nu te arunci în decizii pripite pe care să le regreți. de data asta îți păstrezi calmul și aștepți. te simți prizonier între 4 pereți, deși inima ta e dincolo de locul în care te afli. începi să te prinzi ușor de poveștile pe care le-ai creat. ar fi de prisos să te lupți cu pumnul în vânt. ar fi prea uman să îeși în furtună și să te lupți cu furia ce se abate asupra ta. îți păstrezi răbdarea. alegi să o faci. schimbi cd-ul cu muzică, mai pui câteva lemne pe foc și aștepți în liniștea sufletului tău glasul care poate potoli furtuna. știi prea bine că Dumnezeu se găsește în susurul blând...
până la urmă fericirea e în liniștea sufletului tău, în inima ce poate trece dincolo de momentul greu în care ești prins. începi să fredonezi un cântec vechi. în el ai liniștea din care nici moartea nu te mai poate răpune, ca frumusețea cerului deschis noaptea când totul doarme.
apoi adormi cu sufletul împăcat. poate nu ai biruit (încă) furtuna, dar ți-ai păstrat sufletul pentru alte zile de negură, fie ele de basm. oricum, ceea ce îți clatină temeliile este doar vânt și în vânt se va întoarce.
cel ce va birui mereu este omul care aude freamătul blând al Divinității, de el să se teamă natura cu toată grozăvia ei.
îmi imaginez că afară este toamnă, și chiar este. mai pun câteva lemne pe foc și aștept să vină dimineața. poate ea va calma furia furtunii ce blochează rațiunea în sentimentul efemer al luptei.
lupta cu panica de a fi.

formularul primăverii viitoare

2010-10-08T09:21:00.003+03:00

nu este ușor să câștigi un pariu, cel puțin nu atunci când îl faci cu un prieten bun. însă problema cea mai mare nu este acceptarea eșecului sau a modului în care ai pierdut, problema cea mai mare apare când trebuie să te supui condițiilor jocului.
legat fiind de pariu trebuie să îndeplinesc, ca experiment social cum spune el, unul dintre lucrurile pe care le voi enumera:
- să îmi creez un cont pe facebook
- să îmi creez un cont pe twitter
- să îmi creez un cont pe formspring
- să îmi creez un cont pe flickr

pentru că twitter deja am și nu îl folosesc, iar pentru că facebook nu îmi voi face (cred că niciodată. nu îi înțeleg, încă, utilitatea), am de ales între formspring și flickr. flickr necesită multă atentie și timp, răbdare și o doză de creativitate pe care nu o am momentan,

de aceea a rămas să aleg formspring.

pentru toată luna octombrie și puțin din noiembrie îmi veți putea pune întrebări aici. aș prefera, dacă nu cer prea mult de la un cont de socializare, ca întrebările să păstreze limita bunului simț, dar până la urmă moderarea lor ține de mine.

în final trebuie să adaug că a fost o alegere grea, însa oricât m-am eschivat nu am reușit să scap, așa că am decis ca de astăzi să îmi duc povara înfrângerii până la capăt. (despre un plan B nu putem vorbi, ar fi fost prea tragic).

de-a valma cuvintelor sta acest link. mai departe depinde doar de voi.
http://www.formspring.me/vaxaly

chip și gest

2010-10-06T15:24:00.003+03:00

de-ai sti cât ostrov are marea asta
care mă fură
corăbiile abia se mai vad
un crâmpei o fărămitură
un ascuțiș de catarg înflorit

și malurile ce de maluri împădurite
promotorii cu gurile căscate
aburind de curiozitate păsări exotice
ce faci îmi spui despre dragoste mă intreba
pumnul în vânt al visării de-ai ști îi spuneam
cât ostrov are marea asta care mă fură

[Ionatan Piroșca - Trecerea prin icoană]

apus în nord

2010-10-05T20:43:00.002+03:00

[...] Cerul se va goli de frunze
Şi toamna va cădea ca roasă de un galben
Un galben sângerând pletoric [...]

Poezie: Mila de după prânz

2010-10-05T14:35:00.003+03:00

o alta forma data de Gabi Macovei articolului meu din 3 octombrie.

Plouă, Doamne, fără dor
și poate nici asa nu mă întrebi daca îmi e mai bine fără soare.
Îmi torni la ploi pe umeri, pe frunte, în oasele ce mă dor
de simt cum tremur de bolile ascunse în ultimile ploi.
Și ura vântului o simt
de parca m-as naște din nou în valea lui Ezechiel,
de parcă ar trebui să fiu o moară de vânt
din care să răsară doar fapte vrednice de numele ce mi-l dai.
E toamnă,
mult prea toamnă pentru a înțelege diferența dintre acasă și acum.
Mă scutur de ploaie dar asta pentru o vreme
pentru că timpul e tot ce are furtuna asta de aici.
și cât aș vrea să mă întrebi dacă îmi plac ploile,
dacă te înțeleg și în melancolia asta cruntă,
dacă mi-am cântărit bine zilele de soare din anul acesta.
Și cât aș vrea să mai trag nădejde că mâine nesfârșitele ploi
se vor sfârși ca din ele să se nască o nouă primăvară,
ca din ele sa curgă binecuvântările pe care Tu nu uiți să le dai.
Plouă Doamne și nu se mai satură cerul să ne plângă…
(sau ar trebui să mă simt, Doamne, ca Ana Blandiana în Descântec de ploaie?)

dimineața nopților de vară

2010-10-04T07:14:00.005+03:00

se prea poate să fie doar o tăcere a durerii, un joc în care nimeni să nu câștige decât un surâs sau un imbold spre fericire. se prea poate să fie un zbor abrupt, ca o cădere de mesteceni toamna. un zbor atât de înalt încât să atingă ultima fărâmă de bine, un bine necondiționat, ca neînțelegerea infinită a darului.
se prea poate să fie tot amalgamul de expresii poetice, înghesuite haotic în pumni de lumină, cu flori de mai țâșnind din rănile mâinii, răni de luptă cu amețeala altor zile.
se prea poate să fie doar bătaia mecanică a inimii. un sughiț al trupului pentru etern. un imposibil cuvânt pentru altceva decât durere.
se prea poate să fie o toamnă rece, uitată în inimile oamenilor, ca un nord adâncit în iarnă.
flori de mucegai, scrise de unghia lui Arghezi, veghează tăcute imboldul schimbării la față.
se prea poate să fie chemarea cerului în psalmi. sau chemarea aia are lumina ochilor verzi, vii, ca atunci când soarele îi umple de frumos?
se prea poate să înțeleg perfect durerea trupului tău...

2010-10-03T04:35:00.006+03:00

ploua, Doamne, fara dor, si poate nici asa nu ma intrebi daca imi e mai bine fara soare. imi torni la ploi pe umeri, pe frunte, in oasele ce ma dor, de simt cum tremur de bolile ascunse in ultimile ploi. si ura vantului o simt, de parca m-as naste din nou in valea lui Ezechiel, de parca ar trebui sa fiu o moara de vant din care sa rasara doar fapte vrednice de numele ce mi-l dai.
e toamna, mult prea toamna pentru a intelege diferenta dintre acasa si acum. ma scutur de ploaie, dar asta pentru o vreme, pentru ca timpul e tot ce are furtuna asta de aici.
si cat as vrea sa ma intrebi daca imi plac ploile, daca te inteleg si in melancolia asta crunta, daca mi-am cantarit bine zilele de soare din anul acesta. si cat as vrea sa mai trag nadejde ca maine nesfarsitele ploi se vor sfarsi ca din ele sa se nasca o noua primavara, ca din ele sa curga binecuvantarile pe care Tu nu uiti sa le dai.
ploua, Doamne, si nu se mai satura cerul sa ne planga...
(sau ar trebui sa ma simt, Doamne, ca Ana Blandiana in Descantec de ploaie?)

lui Adi Dobre

2010-10-02T02:51:00.003+03:00

îți mulțumesc pentru toate momentele în care mi-ai vorbit despre Dumnezeu și șansa de a reuși într-un final, cumva, pe bune.
îți mulțumesc pentru fiecare cuvânt care lepăda ultima, poate pentru alte lepădari de sine, sigur pentru gândul ce se vroia legat de Divin.
îți mulțumesc pentru timpul în care ai lăsat totul pentru a simți cu inima pulsul slab al credinței mele, amintind de fiecare dată ideea acelui bine probabil.
îți multumesc pentru că nu ai renunțat niciodată să te întorci acasă, oricat de departe te afli.
îți mulțumesc că nu te-ai săturat niciodată să îmi fii prieten. până la urmă ar fi fost omenește să o faci. am în minte toate acele discuții din undergroundul de la etajul 1. ele ne-au zidit în temnița ideilor din care evadăm la fiecare așceză sentimentală.
prietene, te am în inima viu, ca pe acel expozeu despre iubirea lui Hristos matematizată pe peretele camerei tale.

răscumpărarea memoriei.

2010-09-29T09:50:00.002+03:00

am aşteptat destul de mult dupa cartea Răscumpararea Memoriei, scrisă de Vasilică Croitor, adică dupa al doilea tiraj. ieri am primit-o de la Claus şi mă tot îndemn să încep lecturarea. am o mica idee, citind blogosfera evanghelica în special, despre ce conţine cartea, însă mă provoc să o citesc fără prejudecăţi, cu o minte limpede.
la şcoală nu am avut o atracţie deviantă spre istorie, însă mi-am dorit să cunosc adevărul în ceea ce a însemnat evoluţia umanitaţii. acum am de citit un alt fel de istorie. una pe care nu am citit-o niciodată, pe care nu am auzit-o niciodată atât de clară. înţeleg că e doar o parte a istoriei noastre, însă e posibil să fie (o parte) partea esenţială.
e o carte de istorie si trebuie tratată ca atare, nu?
atunci de ce unii încearcă să ucidă cu "gândul" corola de minuni a lumii?

paşi spre alte lumi

2010-09-28T07:16:00.000+03:00

mă apropii cu paşi tot mai repezi spre toamnă, spre departe, în altă lume. aici m-am fericit de un soare unic. aici a fost la fel de frumos ca în fiecare vară din ultimii ani. din ce în ce mai frumos.
am trăit şi poveşti. unele chiar foarte frumoase.
din mijlocul toamnei voi scrie câteva, iar pe celelalte le voi păstra doar pentru mine, cu un egoism rece.
până la urma între a scrie şi a reuşi e o cale mult mai lungă decât ultimele 3 zile din basme.

la mulţi ani, Elizabeth

2010-09-17T10:55:00.003+03:00

e ziua ta, Elizabeth, e ziua în care cuvintele ar trebui să tresalte de emoţie, cuvinte pline de un cântec perfect. e ziua ta, dar cuvintele sunt aceleaşi, umane, sincere, pe bune. e ziua ta şi curând va fi şi următoarea, cu aceeaşi precizie, în aceeaşi toamnă, pe acelaşi soare. va fi curând o alta, dar acum ne oprim pentru 17, în 17. râdem şi ne fericim de soarele ce-a mai rămas afara, râdem când gustăm din tortul acela bun al mamei, râdem şi ne fericim ca ultimele apropieri de familie, de cei dragi nouă.
azi e ziua ta şi am căutat ore bune printre poezii, sa îţi dedic ceva, să îţi spun ceva, dar nu găsesc nimic. până la urmă rămân în acel La Mulţi Ani, adăugând fericirea necesară zilei şi vieţii tale.
Elizabeth, la mulţi ani, ca atunci când te-ai născut.

A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.
(Nichita Stanescu - Acopera-mi inima cu ceva)

drumul spre acasă

2010-09-15T05:04:00.003+03:00

e frumoasă revenirea acasă, e frumos cum te seduce cu freamătul ei. nu au trecut ani departe, dar simt nevoie să aud oameni vorbind româneşte. simt nevoia de aglomeraţie, de un soare blând. simt nevoia unei mâncări reale, simt nevoia unor cuvinte care să însemne ceva. aici, în nord, simt cum se apropie iarna. ziua scade, oamenii dispar din peisaj la prima înserare, lăsând în urmă un oraş gol, ca de apocalipsă. acasă am senzaţia fericirii. am senzaţia de soare. ploaia o asemăn cu binecuvântarea, aici cu melancolia şi somnul. acasă voi avea odihna necesară celor 15 nopţi fără somn. acasă totul va reveni la normal. totul se va înviora ca după o ploaie în luna lui mai. acasă am credinţa că voi găsi din nou motiv de bucurie.

după un drum lung mă întorc acasă, pentru o vreme. apoi va fi iarăşi toamnă adâncă de nord. poate pe la mijlocul iernii va veni acasă, aici, poate va veni să îmi aducă soarele acela blând care încălzeşte inimi.

între a scrie şi a reuşi

2010-09-14T02:36:00.006+03:00

realizez că ceea ce am făcut până acum nu a fost scris, realizez că au fost sentimente puse în cuvinte, imagini desprinse de un context, linii trase cu precizia unei mâini tremurânde. ceea ce am făcut până acum a fost o formă fadă, un chip pal a ceea ce ar trebui să fac.
unele texte sunt doar camuflajul sufletului. mă descopăr prea mult, prea des, fără un sens. realizez că o foaie albă îmi este suficientă.
departe de acest amalgam de voci, ascuns în mine, într-o sobrietate acceptată, cu un ideal corect, am şansa să reuşesc un text. tot ce am încercat până acum a fost un maraton, antrenamentul a ceea ce îmi doresc să fac. am alergat să mă expun, să dau din mine idei şi stări, golindu-mă treptat de ceea ce sunt. există o linie brută între ceea ce sunt când scriu şi ceea ce sunt în viaţa cotidiană. uneori mă simt propriul meu personaj, uneori simt că îmi scriu viaţa prea lesne, prea ieftin şi cu prea multe greşeli, cu multe virgule lipsă, cu o poftă nebună de joc, un joc în care pot doar să pierd. nu mă sperie timpul, dar sunt convins că nu mă va aştepta la nesfârşit. trebuie să mă separ, ca un anahoret de lume, fără bezele în zbor, fără un chip sulenemit în alb.
realizez că viaţă nu se îndreaptă către ceva, ci scade din Ceva.
trebuie să mă separ şi să mă îndrept către altceva. către acel altceva ce vine spre mine, de departe, într-o dimineaţă de toamnă, fără un zâmbet de fericire, dar cu aceeaşi lumină.

dialog fictiv - 1

2010-09-13T03:42:00.004+03:00

hai să ne lovim cu oameni, spuse ea.
să ne lovim cu vorbe de amor, răspunse el.
(să ne zdrobim extazul de nisipul ce ne mişcă
şi să ademenim comorile ascunse spre lumină...
să ne lovim cu fruntea de păcatul de-a vorbi prea mult...
...şi să călcăm cu oameni peste suflet).

peregrin

2010-09-12T04:59:00.005+03:00

încep să simt oboseala. de o vreme confund somnul cu alte lucruri utile, cel puţin pentru oraşul ăsta leneş aşa par. spun că simt oboseala, dar asta e datorită nopţilor nedormite, datorită dimineţilor nedormite. câteva minute la prânz nu sunt suficiente. şi alea potolite în vise ciudate. niciodată nu am ştiut să interpretez visele sau să le adaptez la situaţia în care mă aflu. unii mi le mai talmaceau, dar asta mă speria şi mai tare. adică nimeni nu mi-a zis că dacă alerg pe o alee întunecată, seară, pe ploaie, poate insemna ca alerg către acasă, către ceva (mai) bun. bine e de înţeles de ce, însă majoritatea sunt explicaţii pesimiste. e suficient să se mişte leagănul singur într-o zi splendidă de vară, unde poate stai cu iubita la soare, să vă bronzaţi sau să beţi un ceai rece, că deja apar deviante.

de curând am visat că scriam o scrisoare. cerneală era neagră şi foaia puţin gălbuie. ardea o lumânare aiurea şi cânta o vioară in surdină. nu îmi vedeam faţa. doar mână scriind de zor. vreo 4 pagini. ar fi culmea să fie o explicaţie optimistă pentru asta.

de o vreme încep să simt oboseala. încep să visez tot mai puţin. tot mai rece. încep să mă alung pe mine din gândurile mele şi găsesc un alt loc, mult mai adânc, mult mai retras, tot în mine. oboseala îmi castiga psihicul. îmi pierd răbdarea cu prea lungi gânduri, mă retrag prea adânc în probleme căutând soluţii, mă pierd pe mine în ipostazele neînţelegerilor. caut cumva un punct din care să răstorn imaginea şi să fie clară. am transferat oboseala psihică în fizic. am blocat accesul la un somn real. am rămas fără vise, iar cele pe care le am spuneţi că sunt negative. am devenit o rutină, mie. muncesc, scriu şi citesc (destul de puţin), încerc să dorm. uneori reuşesc şi să mănânc. apoi mă trezesc şi merg la muncă. timpul trece ca un nebun de alb pe lângă mine. nu se opreşte în nicio gară. nu îl interesez atât de mult. îşi face numărul şi trece.

am obosit ca om şi încep să cad într-un somn adânc, într-o paralizie de lungă durată, într-un confort deloc ieftin. curând o să merg acasă. orice va însemna acasă. acolo somnul are linişte, mâncarea are gust, sufletul are pace şi mângâiere.

acasă, e locul în care mă pot regăsi. poate pentru totdeauna.

Iubirea e preţul iubirii. (Schiller)

2010-09-11T03:58:00.004+03:00

într-o vreme a vieţii am încercat să scriu despre iubire. am încercat să îi dau o formă, să o înţeleg, să o adaptez la nevoile mele. am publicat câteva texte şi pe blog, am scris suficiente scrisori şi am mâzgălit multe foi albe. am scris cu roşu, ca un fel de atenţie necesară.
într-o seară ploioasă de vară am încercat textul ăsta, am încercat să leg iubirea de ceva pentru a o înţelege. nu neg că am reuşit. însă mi se pare că iubirea e o continuă luptă dintre sine, ca teorie şi aplicabilitate, ca fiinţă, trup.
de o vreme (îndelungată), tot scriind şi gândind asupra ei, am încercat-o. de mult am avut curajul ăsta să o leg de fiinţă. în interiorul fiinţei ea capătă un alt sens, dincolo de teorie, spre gândire practica. nici matematica nu o poate cuantifica în ceva sau ca ceva.
spuneam că într-o vreme am încercat, însă nu există un final al încercării. e un complex de fiinţă în interiorul ei care nu poate fi învăţat decât cu viaţa. iubirea cere o viaţă şi este un act de credinţă.
dincolo de tot ce pot înţelege sau acceptă, constat că îmi face plăcere să ascult cum oamenii vorbesc despre iubire. ieri seară am găsit pe happyfish o emisiune sub formă de interviuri, Despre Iubire. a fost fascinant să văd toate cele 28 de episoade, măcar ca parte a cercetării.
nu pot spune că sunt în acord sau în dezacord cu cele spuse în emisiuni, pentru că majoritatea sunt oameni simpli, oameni care răspund în funcţie de construcţia vieţii şi sentimentelor lor. până la urmă iubirea nu are o formă fixă. ea se raportează la societatea în care este dezvoltată, la inteligenţa şi puterea de a simţi a fiecăruia.
cea mai mare parte a iubirii noastre o investim într-o persoană şi astfel ea devine iubirea vieţii noastre.
devenind astfel, toate celelalte aspecte ale vieţii se vor raporta strict la ea şi vor avea valori în funcţie de felul cum o influenţează, pozitiv sau negativ.
într-un interviu, Adrian Cibotaru, dă un răspuns bun la întrebarea:

i: Care e femeia cea mai importantă pentru un bărbat de vârstă ta: prima, următoarea sau actuala?

r: Cea mai importantă femeie din viaţă ta este cea pe care o strângi în braţe.

(sau cum ar zice Octavian Paler: Iubirea e un sărut furat, un zâmbet inocent, o îmbrăţişare pătimaşă... şi un suflet smuls din piept...)

flori de iris în scrisoarea de dimineaţă.

2010-09-10T04:02:00.007+03:00

în aţipeala dimineţii, după o seară lungă, gândul îmi zbură la mirosul îmbietor al cafelei. leg mirosul acesta de amintirea părinţilor.
acasă, în fiecare dimineaţă, acest miros este prezent. căldura bunătăţilor păleşte în faţa acestui miros. poate pentru că amândoi stăteau la poveşti, zidind ziua pe temelia iubirii. aveau un fel aparte de a vorbi. aveau un fel aparte de a se asculta şi de a se sfătui. sorbeau cu patimă din acea cafea făcută cu dragoste. mă simţeam legat în fiecare dimineaţă de acel miros. mă simţeam parte a dragostei şi fericirii lor. încercam să trişez şi să gust şi eu din ceaşca lor când nu erau atenţi. pentru mine era un gust amar, amestecat cu mirosul plăcut. pentru mine era doar o licoare. pentru ei era o legătură sacră.
plănuiau viaţă în fiecare dimineaţă. mereu le ieşea. niciodată nu se certau, ca şi cum ambrozia se termina în mâinile lor.
poate legătura dintre ei perfecţi şi licoarea aceasta neagră este doar în mintea mea. poate pentru că am nevoie să adaug ceva la felul lor de a se iubi.
în fiecare dimineaţă, când încă eram la liceu, mă desfătam de bunătăţile gătite de mama. mă luptam cu mine să mă trezesc şi să fiu parte din viaţă ce o construiau. de multe ori nu înţelegeam mare lucru din acele lecţii de fericire în care ei pur şi simplu erau. erau parte a fericirii lor, fără efort, fără să lupte ca nişte lei. la ei fericirea se întâmpla. din inima lor, prin viaţă, către celălalt.
acum am această imagine adânc impregnată în mintea mea. imaginea fericirii.
e la îndemâna oricui să o aibă. poate la o cafea. poate la un mic dejun în curte. poate la câteva ochiuri făcute cu zâmbetul pe buze cântând. poate e suficient să cobori scările în halat şi să găseşti în bucătărie masa aşezată, ceaiul adormind aerul cu căldură, şi pe cineva râzând către tine. până la urmă astea sunt doar detalii.
în aţipeala dimineţii gândul mi-a zburat departe. sau poate aproape, în inimă.
sunet de chitară. apoi voce şi melodii din timpurile când încă deosebeam dimineaţa de seară. cântau Iris. îi ascultam cu aceeaşi poftă cu care le trăiam versurile în Hanul cu Tei, cu Claus, după ce ne-au schimbat alţii viaţa.
melodiile acelea sunt cel mai aproape de mirosul cafelei de dimineaţă. deşi, acest miros, seamănă leit cu parfumul lăsat în urmă. acel parfum ce se deosebeşte de oricine.
curând e dimineaţă şi aş bea o cafea cu tine.
curând e dimineaţă şi aş (mai) bea o cafea cu tine.

lumina ce îţi dă viaţă te poate orbi?

2010-09-09T03:31:00.002+03:00

toate lucrurile îţi au vremea lor, spunea Eclesiastul, toate lucrurile se întâmplă, ca şi timp, într-un mod perfect stabilit. problema apare atunci când noi împingem acel timp să fie mai devreme sau mai târziu, când încercăm să prelungim într-un mod sau altul sfârşitul lucrurilor. însă, asta ar însemna că avem puterea de a influenţa cumva timpul. toate lucrurile îşi au vremea lor ar deveni "timp relativ", ar deveni idee. adică nimic nu poate dăinui veşnic. totul are un început şi un sfârşit. problema nu se axează pe sfârşit şi început, pentru că acestea sunt relative, problema se axează pe ce este între început şi sfârşit.
problema timpului dintre alfa şi omega, vieţuirea noastră între aceste limite, felul în care noi ne raportăm unul la celălalt în acest interval, defineşte vremea lucrurilor.
începutul şi sfârşitul sunt constante. una fericită, una mai puţin. doar moartea aduce "vremea", fizică sau spirituală, iar problema rămâne în interval.
ce se întâmplă acolo? ce face o viaţă frumoasă în acel interval? cum ne ajută această viaţă din intervalul alfa-omega să privim inceputul şi sfârşitul lucrurilor?
lumina este cea care dă viaţă, care aduce viaţa, care face viaţa să creasca şi să devină frumoasa. lumina îl reprezintă pe Creator, face parte din El şi puterea ei este aceea de a alunga întunericul. întunericul este privit ca nimicitorul vieţii, ca răul întruchipat.
în intervalul alfa-omega este absolut necesar ca lumina să fie prezentă. ca o viaţă să se dezvolte într-un mod corect, ca o viaţă să fie fericita şi împlinită, este nevoie de lumină. aici apare o problemă. lumina poate orbi. lumina care dă viaţă poate orbi sau chiar arde.
îmi aduc aminte cu placere de jocul cu mărgelele de sticlă, acea carte superbă, însă un joc cu lumina poate fi fatal.
dacă ne este uşor să manipulam timpul, să îl modificăm după cum avem puterea, jocul cu lumina nu este posibil pentru că el transcede timpul, fiinţa, universul nostru.
în intervalul acesta dintre alfa şi omega, fiecare om caută să fie fericit. fiecare om caută să fie împlinit, satisfăcut, mulţumit de viaţa pe care o are, financiar si spiritual. atâta timp cât lumina este prezentă, această nevoie de fericire nu va fi una egoista, nu va fi axata pe sine, ci va merge către celalalt, către aceeaşi creatie, către om.
toate lucrurile îşi au vremea lor şi nimic nu le poate face eterne.
viaţa se întâmplă din naştere până în momentul în care murim. aceste puncte sunt doar porţi către viaţa noastră. de la un stadiu la altul. ne naştem şi devenim oameni. avem posibilitatea să facem ceva pentru noi şi pentru ceilalţi. avem posibilitatea să iubim şi să urâm. avem posibilitatea să ne limităm singuri clipele acelea improbabile dintre bine şi rău. că ne-am născut nu ţine de noi, dar cum vom muri, cum vom sfârşi atârnă de felul nostru de a fi între alfa şi omega.întotdeauna mi-am dorit să fiu bun. acel bun lăsat de Divin pentru noi. întotdeauna mi-am dorit să iubesc cu patimă natura, să iubesc oamenii, pe Creator. întotdeauna mi-am dorit să separ dragostea în categorii (şi să le dau valori), să o exprim în scris şi în fapte. de fapt, mereu mi-am dorit să nasc dragostea mea în sufletului unei ea. mi-am dorit toate astea pentru că doar aşa devin mai bun, pentru că singura care nu va trece niciodata este dragostea.
sunt încă tânăr, însă omega nu ţine de mine ca şi întâmplare, şi pentru că nu ştiu când îi va veni vremea am datoria de a trăi viaţa în lumină. jocul e periculos şi poate orbi. dar oare nu îşi merită riscurile?
zarurile sunt aruncate. e nevoie doar de o vreme a răbdării, de câteva idealuri noi şi de o voinţă de titan.ceea ce mă defineşte nu este alfa şi omega, nu modul în care încep şi sfârşesc în ochii oamenilor, ceea ce mă defineşte este viata mea din intervalul alfa-omega privită prin ochii Divinitaţii.
sunt suma faptelor mele.
ceea ce trăiesc sunt alegerile mele (condiţionate sau nu).
ceea ce voi trăi ţine doar de timp şi de ordine în sentimente.
până la urmă lumina pe care o preţuieşti cu toată dragostea ta te va orbi într-un final!

o singura vorba

2010-09-06T05:24:00.004+03:00

o singura veste proasta poate risipi voia buna.
o sigura idee pusa aiurea poate darama constructia fericirii.
o sigura devianta poate risipi pana si cele mai frumoase vise.
lucrurile bune din viata noastra se invar in jurul esecului. o singura minciuna poate ucide o viata traita in adevar. o singura minciuna egaleaza tot adevarul, un singur esec este suficient pentru a risipi o viata de victorie.
esecul devine criteriul dupa care egalam balanta vietii noastre. in functie de el ne definim ca oameni.
ceilalti ne catalogheaza in functie de esec, in functie de cat de jos cadem. rareori se intampla sa fim priviti doar prin prizma succesului, a ceea ce ar trebui de fapt sa ne reprezinte.
tindem foarte mult sa evidentiem esecul. tindem sa cautam egalitatea dintre bine si rau, dar punand pe talerul raului o singura greseala. insa tot binele de pana atunci unde se duce?
crestineste vorbind, un singur pacat este suficient pentru o eternitate in iad, dar Binele absolul este suficient sa egaleze un taler intreg de esecuri.
ca oameni avem tendinta de a dramatiza spre infinit un singur esec, in timp de Binele poate inclina singur balanta spre rai.
ca om sunt supus alegerilor, ca om ma conduc dupa bine si rau, ca om constat binele si raul in ceilalti, devianta, esecul si uneori succesul.
uneori ma simt fortat sa vad raul si sa il pedepsesc. de cele mai multe ori in altii. insa datoria mea este aceea de a gasi loc pe taler pentru Bine, pentru acea nevoie de a ierta si de a trece mai departe.
de cele mai multe ori nu pot, si ma blochez in esecurile celor dragi, dar nu de dragul lor, ci de durerea pe care o simt adanc in mine, ca un cutit infipt adanc in piept.
o singura greseala facuta constient poate risipi toata dragostea. o singura neveghere poate ucide viitorul. o multitudine de vorbe necontrolate pot intrista de moarte pe acel peregrin plecat departe.
suntem condusi de nevoia de a pedepsi esecul sau de nevoia de a-l ierta? dar exista iertare/reabilitare fara durere? fara acea discutare a raului in nevoia de a-l desfiinta?
pana la urma o singura vorba poate risipi o viata de durere. fie prin viata noua, fie prin moarte.

chip al copilăriei

2010-09-04T06:19:00.002+03:00

zile astea am găsit câteva poze din copilărie, din generală, din liceu, din alte părţi ale vieţii mele. cu greu mă regăsesc în acele imagini, cu greu găsesc o legătură, o punte dintre mine şi acele momente.
ştiu că îmi doream să fiu mare, să cresc, să fac ceva în viaţă, să realizez ceva, să definesc limite şi să scriu o istorie aparte.
îmi amintesc, deşi pozele nu sunt suficiente, că mi-am trăit copilăria cu gândul la vârsta de acum, cu gândul că voi face ceva pentru mine, pentru societatea în care sunt, pentru familie.
cu greu găsesc acel ceva înfăptuit. cu durere constat că visul copilăriei aproape a eşuat, că s-a pierdut prea devreme într-o vârstă, în viitor. îmi amintesc că aveam un ideal, că străluceam în gândurile acelea nobile, îmi amintesc că aveam un ţel, o cale, un avânt. avântul copilăriei.
zile aceastea m-am regăsit în chipul copilăriei şi m-am pierdut pentru o vreme în acea perioadă. am uitat de timp, de maturitate, de prezent. am retarit pentru câteva minute dorul de a fi mare, am gustat din nou miuţa din faţa blocului şi poveştile cu Paul şi Cezar. se întâmpla să fim cavalerii nordului, să pierdem timpul de la informatici la jocuri create de noi, din colb spre infinitul cerului, seara pe acoperişul blocului din Armoniei.
se întâmpla să ne povestim viitorul şi să avem puterea să îl creem noi. în copilărie i-am dat o formă. i-am scris o stare. i-am desfiinţat eşecurile. în copilăria aceea, cu Paul, am dărâmat orice formă de eşec, am realizat că suntem regi ai apelor şi împăraţi ai incintei în care pierdeam soarele la fiecare joc de remi şi îl câştigam la fiecare joc de handbal.
îmi este dor de copilăria aceea, îmi este dor de gândurile înalte şi de viitorul strălucitor pe care îl vedeam. am greşit visând la o schimbare la faţă a României, a mea. însă am greşit mai mult netrăind copilărie ca prezent. acum visez la o viaţă îmbelşugată şi oarecum o trăiesc, dar oare viaţa e doar despre viitor, despre ceva departe ca timp?
îmi amintesc că am trăit copilăria ancorata în acum, dar oare nu cumva prezentul îmi aduce tristeţe pe chipul copilăriei?
sunt dator să îmi salvez copilăria, sunt dator să fac ceva cu mine, acesta din prezent, pentru a nu avea o copilărie eşuată, pentru a nu-mi zdrobi singur idealurile şi conştiinţa binelui.
sunt reflexia unui vis.
visul copilăriei.
trebuie să fiu în măsură să mă vindec de amorţire şi trebuie să realizez ce mi-am propus încă din copilăriei, altfel risc să mă pierd pe mine, adânc în mine, pentru totdeauna, devenind astfel sclavul timpului.
îmi amintesc cu zâmbetul pe buze de serile în care maturitatea prindea formă în acele discuţii târzii cu Paul, de la viaţa noastră cea de toate zilele, la acel viitor în care vom purta prietenia pentru totdeauna, indiferent de circumstanţe. aveam un ideal, să fim fraţi. să fim prieteni. pentru etern. poate nu e prea târziu pentru încă un pocal de fericire al copilăriei, nu, Paul?
poate nu e prea târziu să fim din nou copiii aceeia care învăţau să meargă pe bicicletă ca apoi să le izbească de maşinile vecinilor. poate nu e prea târziu să furăm corcoduşe din Tcr sau să ne furişăm cu pungile de apa pe bloc ca sa le spargem in capul trecatorilor. poate nu e prea târziu pentru discuţiile noastre, atârnate in viitor.
acum suntem oameni mari, aşa cum visam atunci, în copilărie, dar oare încă ne visam viitorul acela care ne leagă de momentele sublime ale copilariei?
îmi amintesc că visul copilăriei trebuie împlinit, cu orice preţ.

ză-list of nothing

2010-08-30T04:27:00.006+03:00

azi m-a străfulgerat o amintire.
Gabi Macovei păzitorul celor 1000 de focuri sacre, un fel de Maestru Şaolin. Cel puţin aşa se credea cu o vară în urmă . Bine, de la Maestru Şaolin la Maestru Zen nu e cale lungă, însă între timp mă gândeam la zelist. Am o nelămurire în privinţa lui.
Să zicem că X mă are în blogroll şi îmi oferă: 0.0247.
Bun, eu nu îl am şi nu îi ofer nimic.
Dacă îl adaug pe X în blogroll, el urcă cel puţin 500 de poziţii şi îmi va oferi: 0.0319 (aproximativ). Asta nu înseamnă că ma ridic singur în zelist?
Gabi Macovei îmi oferă 0.0402 (cam zgârcit băiatu'). Să zicem că pe el îl am în blogroll. Îl am şi pe Adrian Ciubotaru, dar să zicem că pe el nu-l am, deşi scrie foarte bine (uite un exemplu).
Îl adaug pe Ciubotaru (care e pe locul 27) şi urcă si el vreo 5-6 poziţii amărâte acolo (poate 2 poziţii, dar lăsa-ţi-mă să ma cred şi eu important). Automat îl ridică pe Gabi (ca pe ăsta îl are în blogroll) şi Gabi mă ridică pe mine. Ha, iar mi-am făcut-o cu clickul meu.
Ok, Ciubotaru nu dă o găina pansată pe faptul că eu îl ridic în Zelist şi nu îi pasă de asta prea mult, dar nu e relevantă situaţia daca o privim din punctul ăsta.
Daca îi adaug pe toţi cei care linkează către Gabi, în blogroll-ul meu, asta înseamnă că îl ridic pe ăsta prea sus şi o să i se facă rău de înălţime, dar măcar intru şi eu în top 600. Ştiu că e mai uşor dacă mă adaugă Ciubotaru printre linkurile lui (însa nu o va face de frică să nu devină Gabi stăpânul ză-lis-tului), şi nici nu am găina aia pansată sa i-o dau drept cadou.
Bine, nici nu prea-mi pasă de zelist, pentru că mi se pare dubios şi prea puţin relevant pentru ceea ce îmi trebuie mie, dar merge ca idee.

ps1: îl putem înlocui pe Ciubotaru cu: Alex Negrea, Boby Voicu, Gogu Kaizer, Ionuţ Andrişan, Alin Cristea (lui nu-i dau link că nu îl are pe Gabi în blogroll :P) sau cu oricare altul.
ps2: pe Gabi Macovei nu-l înlocuim cu nimeni, că de el îmi place.
ps3: na, Macoveie că te-am mai ridicat câteva locuri cu puterea minţii mele.
ps4: pe mine mă are cine trebuie în blogroll.

ploaie de nord. part 3

2010-08-26T01:47:00.005+03:00

plouă a nord, copilă, plouă a pumni închişi de lumină, plouă a dragoste purtată ca un zmeu de vânt. vântul îl înalţă tot mai sus, spre deşteptare, poate spre frig, dar dincolo de ploaie, de nori, aproape de soare. departele ăsta e ca somnul după o rugăciune spusă din inimă.
plouă a nord, copilă, plouă prin acoperiş direct pe fruntea mea, apăsând gândurile la locul lor, spălând nevoia de a nu mai fi, umezind ochii a lacrimi de durere sau de fericire. până la urmă tot în iertare se duc.
plouă a nord, copilă, şi ceasul bate orele târzii să cânte a dimineaţă. dar răsăritul nu schimbă decât nuanţa acestui gri din brunet în violet de toamnă. şi plouă prin tavanul deschis cu flori de mai, cu florile acelea pe care mi le-ai trimis atunci când învăţai să numeri fericirea.
plouă a nord, copilă, şi foile pe care scriu miros a magnolie. au ajuns abia acum, ca de ziua mea, ca de atâtea zile trecute prin mări şi ţări, prin răsărit şi tăcere.
plouă a nord, copilă, dar nu mă satur să dansez pe muzica ei, nu mă satur să cânt atunci când merg pe apele acestea reci, pentru că acolo, undeva, în vară, tu mă aştepţi. şi taci şi te rogi şi plângi şi faci orice să treacă timpul acesta dintre noi, şi te rogi de toamnă să vină mai repede la tine, să fie ca aici, în nord.
plouă a nord, copilă. curând şi pe umerii tăi.

2010-08-23T20:32:00.005+03:00

.

la mulţi ani, Lau.

de ziua ta aş vrea ca Dumnezeu să sădească un crin
drept în locul unde era ieri suferinţa
iar tu doreai sa o colorezi cu tine
ca să arate cumva ca şi crinul
de ziua ta aş vrea să nu te doara nimic
fa-ţi cadou îngerul şi deschide-i aerul din jur
ca pe un ambalaj ca pe o ploaie de ziua ta

(Ionatan P.)

ploaie de nord. part 2

2010-08-19T04:00:00.003+03:00

odata cu ploaia de nord imi rasuna in minte inceputul asta de poezie scris de Bistran:

"De cand cunoastem un fel de dragoste a Realului

s-au sinucis dumnezeii acestei lumini".

patima cunoasterii zamisleste in noi din nastere. curiozitatea aflarii ne defineste. vrem tot mai mult din tot ce se poate descoperi. vrem sa il stim pe Dumnezeu in toata splendoarea Sa, insa ma gandesc la putinul pe care il stim de fapt, la limita pe care o putem suporta.

in dorinta noastra de a gasi capatul infinitului esuam.

esuam pentru ca vrem universul in palme, insa e suficient sa cunoastem un fel de dragoste, sa cunoastem in parte pentru a gasi solutia existentei. infinitul nu promite mantuirea, pentru ca dincolo de granitele lui nu stim a fi, insa aruncarea in aceasta dragoste a Realului, in acesta la indemna dragoste, apare ca singura solutie.

si dragostea aceasta are un singur fel de viata: aruncarea in gol.

ploaie de nord

2010-08-18T04:27:00.003+03:00

au început ploile.
de ieri se scutură cerul, cu vuiete. marea se clatină asemeni credinţei. uneori e credinţa mea în înţelesul ascuns al lumii.
o ploaie rece, nu ca acelea de vară în care îţi doreai să zăboveşti până la apus. nu după 39 grade, nu răcoritoare pentru talpile lipite de asfalt încins. o simţi cu fiecare picur, o trăieşti gradnic. fugi de ea ca de iadul deschis. până la urmă e expresia nordului îngheţat.
şi cade interminabil, şi te amorţeşte, şi îţi vâră în suflet o melancolie bolnavă, până acolo că nici măcar somnul nu te mai salvează. şi parcă e mereu noapte, ca şi cum linia subţire dintre acum şi mai târziu se întrerupe în picurii scurşi din Dumnezeu, odată, pe o cruce.
e ploaia unui nou ideal. rece şi totuşi curată. te trezeşte din amorţire, din vis, din abuzul acelui degeaba uman. e ploai naşterii din nou, din dragoste şi sacrificu, e ca acea mână întinsă care te scoate din iad odată pentru totdeauna, doar să vrei să fie pentru totdeauna. (altfel deschizi umbrela şi leneveşti pe aceeasi banca pe care ai găsit tăcerea).
au început ploile şi nu se vor termina curând. măcar de ar fi lumină.

tatălui meu

2010-08-15T11:03:00.007+03:00

Este greu să te leg de tehnologie, scriind aici pagini întregi, pagini pe care nu le vei citi singur, pentru că tu nu îţi pierzi vremurile citind blogosfera evanghelică. Nu pierzi timpul cu lucruri fără rost şi nu te prinzi în valurile vorbelor.
Tu te trezeşti dimineaţa şi stai de vorbă cu Dumnezeu, aşa cum o făcea Avraam. Nu uiţi niciodată să faci asta, nu uiti niciodată să povesteşti soţiei tale despre vise şi planuri măreţe, nu uiţi să zâmbeşti şi să faci viaţa frumoasă oamenilor pe care îi conduci.
De multe ori mi te-am imaginat titan, de multe ori invincibil, de fiecare dată o stâncă de adăpost atunci când ne era greu, nouă, familiei tale.
Însa tu eşti om. Un om după inima lui Dumnezeu, un om care nu se înclină în faţa furtunilor, în faţa oamenilor, tu eşti un om care râde de ziua de mâine.
De multe ori sunt gelos pe tine pentru asta. Aş vrea să fiu ca tine, aş vrea să ştiu înţelepciunea asta ascunsă a umblării cu Dumnezeu şi să o termin odată cu căutarea. Poate într-o dimineaţă mă voi trezi şi voi sta de vorbă cu Dumnezeu aşa cum o faci tu, poate atunci voi începe să devin ceea ce eşti tu acum, poate trecerea asta mă va apropia şi mai mult de misterul fiinţei tale.
Tată, astazi e ziua ta, e 15 august şi mă folosesc iarăşi de pretextul ăsta ca să îţi spun despre tine în ochii mei. Sunt cuvinte sărace, puţine, dar ştiu că dincolo de vorbele acestea tu ştii că eşti mult mai mare în ochii mei, ca eşti mult mai măreţ şi mai aproape de Dumnezeu decât pot eu vedea.
Îţi doresc mulţi ani din Dumnezeu, pentru că fericirea şi bunăstarea doar de El atârnă.

Tati,
"Tu eşti cel mai frumos dintre oameni,
harul este turnat pe buzele tale:
de aceea te-a binecuvantat Dumnezeu pe vecie"
Psalm 45:2

Cu dragoste,
Valeriu, George şi Elizabeth

scurt metraj despre fericire (şi literă). ultima parte.

2010-08-11T12:02:00.008+03:00

uneori trebuie să observ cum proiectele dau faliment. nu e neaparat din cauza lor, ci din cauza "pământului" în care sunt sădite. unele lucruri pur şi simplu nu se pot întâmpla, rămânând în stadiul de idee, mediul nordic nepermiţând această concretizare.
2 proiecte mă frământă de o vreme. unul este legat de literatură şi celălalt este legat de fericire. singurul lor numitor comun sunt eu. pământurile sunt diferite şi puterea de germinaţie le aparţine într-un mod aparte.
nu au nevoie unul de altul pentru a trai, dar cumva îmi ocupă mie viaţa, rupând din somn, din linişte şi rădbare, extenuându-mă la maxim.
despre fericire am scris suficient pe blog, însă fiecare repriză din aceasta istorie a ei are o încărcătură emoţională puternică şi diferită.
seară de seară mersul acesta şchiop doare. da, uneori fericirea e o durere necesară, o prelucarare îndelungată a unei minţi chinuite, o şlefuire fără milă a unor alegeri făcute acum o vreme.
fericirea aceasta nu se remarcă prin edenul visat, ci mai degrabă prin luptă şi învingere. uneori e ca o ducere în robie, de dragul re-întoarcerii acasă, de dragul unui dor ce ar prelungi apăsarea degetului pe vena mâinii stângi, sângerând cât o zi de post.
fericirea e un gând ce mă doare, pentru că înseamnă să lupţi, şi nu cu pumnul în vânt, ci cu tine, cu alegerile făcute conştient, cu acel eu lăuntric ce te împinge de la spate în prapastie, ca să nu rămâi cu conştiinţa pătată.
şi te trezeşti dimineaţa tot mai adânc în tine, şi se face tot mai noapte, tot mai rece şi tot mai departe. şi te prinzi cu mâinile de ziduri ca de fericire. e doar acel zid între tine şi ea. şi nu stii cine l-a construit sau de ce...
fericirea e un proiect care nu depinde doar de tine, de aceea poate eşua. fericirea e proiectul vieţii către tine, e proiecţia oamenilor din viaţa ta în tine, e proiectul acelei ea în tine. e ca o lupta antagonică dintre bine şi rău. mereu o luptă, mereu un maraton, mereu lovit şi căzut, mereu prin sanatorii de recuperare, dar niciodata liniştit. şi cauţi cu disperare acea linişte, ca şi cum ai vrea să se oprească toată simfonia cerului şi să tacă toate apele şi toţi oamenii deodată, şi să îngheţe natura de frica tulburării tale. însă nimeni nu se teme să te calce în picioare atunci când nu mai ai nimic de pierdut. şi îţi primeşti porţia de palme, fără reducere, de parcă pentru asta ai fost făcut, de parcă pentru tine nu există o scurtătură a fericirii la care să ajungi odată, asta dacă exista un punct în care se ajunge la fericire. apoi te intrebi ce faci când ajungi acolo. există mai încolo de fericire?
proiectul acesta durează de mai bine de 796 de file, însă atingerea lui pare imposibilă, dar nu din cauza ideii din care se vrea născut, ci din cauza pământului în care este pus.
şi degeaba îţi loveşti pumnii de zidul de beton, că nu se clatină. degeaba rosteşti poezii şi arunci cu flori de dimineaţă în el, că nu se îndură de tine. degeaba îi promiţi eternul absolut, că nu îi pasă de vremurile vieţii tale. degeaba înşiri momente si bogaţii, că nu e atent decat la înălţimea şi puterea lui, la frumuseţea cu care e creat, la uşurinta cu care se poate uita dincolo de tine, zâmbind măiestru altor vieţi şi regate.

şi te opreşti din fericire, te duci spre biblioteca, alegi o carte şi le îmbini pe amândouă. oricum altceva mai bun nu mai ai de făcut...

fair play-ul pe bune.

2010-08-10T17:58:00.005+03:00

de mult timp îmi doream să merg la un meci de fotbal pe un stadion adevărat, cu echipe de vizia 1, cu un public de calitate, cu un meci frumos.
duminică am avut ocazia asta. împreuna cu George şi Øyvind, cumnatul meu, fan Start, am pornit voioşi spre Kristiansand, făcând tot felul de presupoziţii asupra scorului.
niciunul nu se astepta la un meci excelent, însa aşa a fost. nu a fost Mancester cu Liverpool, dar a fost cu mult peste Steaua şi Rapid. spectacol de zile mari, goluri superbe, arbitraj bun. nu am avut timp să mă plictisesc nicio secundă, ba chiar uneori îmi era greu să urmăresc toate fazele.
stadionul m-a impresionat. cel mai modern pe care l-am văzut. fanii suficient de liniştiţi. fără gardieni, fara bătăi. în fata noastra erau 4-5 persoane fani Brann (echipa adeversă). nimeni nu le-a spart capul, nu au primit picioar în spate şi nu au luat pumi. bine, nu prea au avut ei parte de bucuria la 3-1 pentru Start, dar îmi imaginam un meci Steaua - Dinamo fără jandarmi!!!
cu greu m-am abţinut să nu sar peste scaune de bucurie la goluri, să nu urlu ca nebunul, dar am reuşit într-un final să potolesc sângele latin.
a fost frumos, de vis, iar publicul îşi merită toate aplauzele pentru modul civilizat în care au cântat şi aplaudat tot meciul. până la urma ei au dat valoare jocului.

pun şi câteva poze făcute cu un amărât de telefon. ele nu reprezinta adevărata valoare a stadionului.

alte imagini

nu e suficient

2010-08-03T04:27:00.004+03:00

nu e suficient să îţi doreşti să faci binele, este obligatoriu să te mişti pentru asta. îmi amintesc de pilda biblică în care tatăl îl roagă pe unul din fii să meargă să lucreze via şi acesta refuză categoric. apoi merge la al doilea fiu şi îl roagă să meargă, iar acesta promite că va merge şi că va lucra, însă nu o va face.
în schimb primul se căieşte de refuzul aruncat tatălui şi merge să-şi facă datoria de fiu.
mereu mi l-am imaginat pe acesta dintâi ca fiind un om al fugii. prins de viaţă în diferite ipostaze, faultat, condus de momente, risipit de datorii şi aglomerat de alte lucruri inutile. la apariţia tatălui nu schiţează decât acelaşi refuz ce îi întunecă viaţa de foarte multă vreme. trece peste sentimente aruncându-se în focul ce îl ţinea pe o linie de plutire joşnică. se elibera refuzând, se liniştea fără poveri în plus, însă avea o conştiinţă a binelui ce îi surpa fiecare gafă. pentru o vreme habar nu a avut despre păcatul săvârşit, despre greşeala care l-a scăzut în ochii tatălui, dar cu timpul a realizat că a fost un egoist, un netrebnic şi se căieşte.
nu se ridică pe vârful casei să ţipe revenirea ci îşi ia sculele în spate şi merge să facă treaba pe care a refuzat-o. nu merge nici măcar la tatăl să îl anunţe de marea lui revenirea pentru că nu se vede vrednic de iertare. îşi săvârseşte păcatul în linişte naturii, muncind cu patimă pentru păcatul frângerii inimii tatălui.
al doilea e mai degrabă omul zilelor noastre. grabnic la vorbe linguşitoare, măreţe. un revoluţionar cu şcoală puţină, un împătimit al vorbelor cuviincioase, un mormânt văruit, un blogger de zile mari, un trubadur al faptelor bune. se lăuda cum şi unde poate, nu refuza niciodată deşi totul era risipă de cuvinte, bunătate gratuită, poezie pe bandă rulantă.
vede în tatăl posibilitatea financiară, moştenire grasă, aşa că nu se încumetă să refuze o muncă care îi displace, de dragul unei imagini pariziene, doar în câţiva ani.
se încumetă la un jug prea mare. eşuează lamentabil, deşi habar nu are de legătura sacră dintre promisiune şi facere.
la un moment dat amândoi greşesc, însă unul alege să facă ceva, deşi răsplata era deja pierdută. nu-i mai pasa că fratele celălalt ar putea să primească toată lauda pentru munca depusă, pentru că nu se vede vrednic nici măcar de atenţia tatălui, mai ales că nu era prima oară când îl dezamăgise.
un fiu se întoarce acasă în timp ce al doilea se crede în casă.
nu e suficient să îţi doreşti fericirea, nu e suficient să spui cuvinte frumoase şi promisiuni mari, pentru că e fundamental să faci ceva pentru asta. e necesar să te ridici, să pui mâna şi să sapi acel pământ uscat, pentru o binecuvântare viitoare.
fericirea nu atârnă doar de cuvinte măreţe, binecuvântarea nu se limitează la un da spus cu putere de pe buze, raiul nu e doar pentru acea mărturisire cu gura, ci totul se finalizează în a face, în a deveni una cu vorbele spuse.
e una să spui că vrei să fii ceva şi e alta să fii. uneori doar ne credem ceva, în timp ce suntem nimic, doar un pumn de probleme, gata să îi săturăm pe alţii de cuvintele şi prezenta noastră devenită povară şi nu binecuvantare.
cred că e timpul să atribuim cuvintelor noastre fapte vrednice de ele. e timpul să facem ceva până nu e prea târziu, până nu trece toamna şi se usucă via, până nu vine iarna şi ne îngheaţă patosul.
cuvintele nu sunt suficiente acum, faptele da.

lillesand. un nou început

2010-07-13T13:16:00.002+03:00

Trecerea de la o cultură la alta poate fi pretenţioasă, grea. Pentru mine e vorba de fascinant. Uneori sunt uimit de un sistem bine pus la punct, alteori mi se pare stupid. Am aplicat pentru permisul de şedere şi l-am primit în 24 de ore, asta pentru că a venit de la Oslo (care e la 300km de Lillesand, oraşul unde locuiesc).
Oamenii îţi oferă încredere maximă, de parcă e normal să fie aşa, de fapt pentru ei chiar e normal. Locuiesc la casă, aproape de centrul oraşului, dar nu am garduri. Nu-mi fură nimeni bicicleta, florile, fructele din pomi, hainele de pe sârmă, furtunul de udat gradina, poşta etc. La început încuiam uşa din obişnuinţă şi mă enervam când "norvegianul" nu o făcea. Am înteles apoi că pentru ei încrederea este eşenţială, e de bun simţ. Cristi râdea de nevoia mea de securitate, tipic românească.
Am dormit cu geamurile deschise, cu uşa descuiată, cu garajul deschis. A început să nu-mi mai pese. E de bun simţ să ai încredere în aproapele tău, e de bun gust să îi oferi toată încrederea şi tot sprijinul de care are nevoie. Până la urmă e mai aproape de valorile creştine aici.
Ce e şi mai interesant e că toţi oamenii vorbesc limba engleză.
E prea greu să te rătăceşti prin simplitatea asta de viaţă.
La un moment dat se împiedică şi ei de atâta perfecţiune, dar despre asta altă dată.

trezirea la realitate

2010-07-09T14:44:00.008+03:00

nu aud Ozana curgând şi nici nu mă inspir din griul trist al Bacăului. nu ştiu să calc uşor pe lângă corola de minuni a lumii şi nici nu ştiu să mă nasc pentru a face conversaţie cu voi. ştiu să mă îmbolnăvesc de moarte, poate e uman să fie aşa, ştiu să calc pe lângă apele curate şi să mă fericesc cu versurile poeţilor. uneori mă simt ca cineva care îşi ridică patul şi umblă, mă simt ca şi cum e 1-0 pentru suferinţă, ca şi cum oamenii m-ar lega doar de chip şi gest, ca şi cum jocul Blandianei e doar o revenirea în realitate.
m-am gândit că e vremea tăcerii pentru mine, m-am gândit să ma iau la trântă cu soarta şi să rezolv odata matematica asta, nu de alta dar cad mereu la acelaşi examen şi execut suferinţa de fiecare data tot mai greu. nu vreau pământ, dar El Zorab-ul copilăriei, cu aripile lui m-ar aduce mai aproape de suflet. nu mă mai mir nici a fi, nici ca e prea ziuă pentru Gyr în vara asta.
nu mi-e dor de căldura de acasă. poate de mare, dar asta am şi aici. uneori mă leg cu o funie de Dumnezeu şi calc pe ape cu frică, de frica de a nu da drumul la frânghie în luciferica stare de a fi în zbor.
uneori seara te aduce în pielea unui înger, îmbrăcată de veşnicie.
uneori îmi întorc ce-şi-cum-ul gândurilor învolburate până la porţile raiului, ca să mă lovesc de zăvorul lor mare şi să cad din nou în braţele pământului.
alteori o pasăre zboară pe cer, iar un copil îi ţine aerul.
tot ce-mi lipseşte în babelul ăsta lingvistic sunt poeziile. am doar 4 cărti cu mine şi un internet plin. aş spune că sunt bogat, dar sărăcia de a nu şti ce să aleg mă doboară. pare uşor să le ai, dar greu să le stăpâneşti.
e ca o scară la cer pe care nu o pot propti de pământ, de frică să nu-l dobori sub greutatea urcării. poate e şi frica să nu zgârii podeaua de aur a raiului şi să râdă arhanghelii de efortul meu, tăind ultimele trepte, ca o glumă a credinţei de a strămuta munţii în zbor, sau cădere, veşnica cădere încontro văd cu ochii.
e departe aici, de tot ce însemnaţi voi.
doar pantele muntelui schimbării la faţă îmi amintec de ţara în care băteam aerul să facă păsări, dar aerul râdea înfundat de lipsa pictorului din mine, ca mai apoi să-mi sufle caii verzi de pe pereţi în valea oaselor lui Ezechiel, făcând din ele întrebări cât să car în spate până la bătrâneţi.

trecând totul prin icoană, în timp ce alţii ar da un regat pentru un cal, eu dau o fericire pentru o poezie.

"nu încurc iubirile nicidecum
ştiu că pleoape albe numai pe spumele mării pot coborî
cu cât e furtuna mai mare cu atât mai albe sunt ele
spumele albe ale gândurilor de alint."
(Ionatan Piroşca)

când poveştii îi lipseşte un surâs

2010-06-26T16:12:00.003+03:00

după o lungă tăcere a nopţii, după un lung drum pe vânturi, după o lungă schimbare de sens şi culoare, după un lung şir de emoţii, poveştii îi lipseşte un surâs.
e surasul care împlineşte soarele ăsta ce nu vrea să doarmă, e surâsul mării adormită de catarge, e confuzie între noapte, stele şi om.
un alt fel de viaţă e aici, în nord, cu oameni care nu-şi grăbesc viaţa, cu străzi goale de moarte, cu ape limpezi ca ochii frumuseţii tale.
să spun că e frumos e de prisos, însă pot să spun că e departe.
poate departe de oamenii blocaţi în mundan. departe de viaţa aceea leneşă, cu braţele întinse la soare, ca apa să curgă şiroaie spălând păcatul de a nu fi înţeles sensul în care trebuie să mergi.
când poveştii îi lipseşte un surâs doar poemul tău mai poate face ceva.
o mână scrie dorul în timp ce cealaltă opreşte soarele în şase. în fiecare şase.

in the sun

2010-06-19T14:06:00.003+03:00

că viaţa se întâmplă nu mai e doar poezie, că un sms îţi frânge toate planurile nu e doar ideal, că o idee tulbură o veşnicie nu mai e doar necesar.
uneori întâmplarea e suficientă, uneori fericirea din stradă e extensia bucuriei de a fi, acolo, legat de prieteni, ca o ultimă realitate. o limonadă rece, poveşti infinite, oameni frumoşi, cântece şi bătăi cu apă, toate se adună ca râurile în mare.
am făcut limonada cu Alexandrina Hristov, cu Mirela Zeta şi Andreea Gramosteanu (fetele de la Mondenii), dar adevărata plăcere a fost să curăţ lămâi şi să fac limonadă cu Gabi şi Iulian.
dincolo de frumuseţea acelor zile, dincolo de plecarea mea departe, rămân oamenii care îmi sunt necesari fericirii. nu e un sentimentalism gratuit, e nevoia de a scrie despre asta, e liniştea care ar putea aţipi acea altă viaţă.
că se întâmplă totul frumos e probabil, dar ştiu că săgeţile sunt în mine oprite de acel zbor efemer, propice mecanismului uman.
au fost zile frumoase petrecute aici, cu dragoste şi iubire în caransebeş, cu nopti pierdute în Bucureşti, cu paşi molcomi în nisipul cald al mării, cu amintiri din lacrima lui Ovidiu, cu prieteni în suflet şi lungi drumuri spre Timişoara, cu poezie în Absintheria Sixtină la Recitiri, cu artă pe Mătăsari 17 şi muzică în Suburbii.
să plec e dureros, dar necesar, să rămân e imposibil. acolo e un alt fel de viaţă, e liniştea nopţii ce sugrumă cuvântul, acolo e tăcerea lui Dumnezeu, Porţile Ziguratului şi o nouă idee.
acolo e dorul de Andra, de familie, de prieteni. acolo iubirea ninge, apusul luceşte în golul mării şi oamenii tac imposibil de mult.
e imperios să vă mulţumesc pentru timp şi frumos, Gabi, Iulian, Claus, Dobre, Ştefan, Mişa, Ela (pentru pozele superbe).
Pentru Andra iubire. Mulţumirile sunt de prisos.

Viaţa se întâmplă în gândul frumos al Divinului, ca toate poeziile lui Piroşca sau Rilke în care găsesc desfătarea poeziei.

PS: deşi a fost timp puţin la Street Delivery, am cunosc oameni cu care aş împărţi fericit ore bune din viaţă, poate în acea altă viaţă care va veni.
până atunci rămân sprijinit în ideea lui Adrian Ciubotaru: "Acasă pentru mine are legătură cu sentimentul că trăiesc într-un univers coerent şi cald. Coerenţa este dată de semne, iar căldura este dată de oameni." (sursa citat)

Street Poetry

2010-06-11T11:32:00.002+03:00

Vineri seară, la Street Delivery, începând cu ora 21.00 va fi seară de poezii.
Vor recita: Gabi Macovei alături Ligiei Keşişian şi de Radu Ianu. (după recital va fi o plimbare cu bicicletele)
Recitalul va fi pe str. Arthur Verona, lângă Librăria Cărtureşti.

Pentru programul "Paşi către viaţă" de la Street Delivery click aici
Pentru povestea fiecarui atelier de la #StreetDelivery click aici

graduare (sau potrivirea vieţii după zâmbetul tău)

2010-06-06T12:12:00.002+03:00

nu vă spun nicio poveste despre cum a început şi cum s-a sfârşit totul. a fost doar un ideeal liber după o trecere desculţă a mării roşii, prin cioburile şi suliţele rupte ale egiptenilor înfrânţi.
a fost simplu şi frumos. poate prea amândouă în acelaşi timp.
când eşti suficient de mic ca să visezi la viaţă ca la o călătorie prin imaginar, crezi că etapele vieţii pot fi păcălite prin fugă sau somn raţional, dar pe parcurs înţelegi că viaţa e o luptă cu sinele, cu nevoia de a deveni cineva, ceva, cu nevoia de a găsi frumosul în tot ce faci, dincolo de blocajul impus de legi şi esecuri umane.
fiecare parte a vieţii trebuie traită şi luată ca atare.
acum am absolvit. psihologie. urmează master şi un job departe de străzile aglomerate ale Bucureştiului.
ziua a fost fericită cu Andra, Ştefan şi Ela (căreia îi mulţumesc pt poze), ca apoi străzile să ne fure până seara târziu.

ps: mai jos sunt câteva poze şi un slideshow.

graduare - vali

dragostea e ca prima oară când vezi marea

2010-05-31T21:12:00.000+03:00

dragostea e ca prima oară când vezi marea.
te fascinează, te posedă, e ca prima bucată de rai pe pământ.

când Petru s-a lepădat de Hristos era posedat de nevoia umană de a fugi de greutatea libertăţii. Hristos a iertat această slăbiciune, arătând că adevărata greutate nu a fost purtată pe cruce, nu a fost în moarte sau înviere, ci adevărata greutate a fost în vindecarea umanităţii pervertite din Petru, din noi.
mai târziu, Petru arată că a înţeles acest lucru, cerând să fie crucificat cu capul în jos, pentru că umanitatea lui era deja vindecată. dacă ar fi murit cu capul în sus ar fi primit el toate meritele, ar fi îmbrăţişat pământul ca un Mesia, ar fi primit închinare, dar şi-a coborât capul în ţărâna, ca semn că libertatea i-a trezit fiinţă pentru Dumnezeu.
a gustat din colbul în care Hristos a sângerat, dar a avut picioarele lipite de cerul în care urca.

era o zi cruntă, o zi în frământări teribile pentru Petru. se lepădase de Hristos, alergase la mormântul învierii, dar îl găsise gol de speranţă, de iertare. căzuse din nou, lepădându-se de sine, devenind acelaşi pescar ratat, cu plasele rupte, lăsând în urma tot marşul Cerului, cu minuni şi viaţă veşnică.
numele îi era străin, piatra pe care Hristos ar fi trebuit să îşi zidească Biserica era spartă în mii de cioburi, lăsând un gust amar la ştergerea numelui din Cartea Vieţii.
plasele goale îl blestemau.
învins ridica pentru ultima oară ochii spre ţărm. îşi aminti că Lumina de acolo a răsărit.
îi pleca trist, abandonat în marea de ape. o voce îl trezi: "copii"
nu îndrăzni să privească din nou. aruncă mrejele în partea dreaptă. natura îl iertă, umpland mrejele lui cu o infinitate de peşti.
un gând îl străfulgeră cu groază.
ridică ochii spre tărm cu acelaşi curaj cu care odată a mers pe ape...
când Petru îl văzu pe Hristos pe ţărm, a fost ca şi cum ar fi văzut pentru prima oară marea.

reset

2010-05-20T15:06:00.001+03:00

aruncă cuvinte pline de ură şi apăsa butonul.
singurele momente în care trebuia să se înfrunte pe sine erau atunci când apăsa butonul de reset. lungi clipe în care gânduri îl invadau, forţând în el amintiri din care odată făcuse parte. îl tulburau nespus acele momente, ca o viaţă pe care o ura cu fiecare fugă în alt univers.
trebuia să îndure în tăcere clipele în care noua lui viaţă revenea la normal.
tot mai des era nevoit să apese reset, să înceapă din nou jocul, să aştepte din nou ca noua viaţă să se cladesca pe lupta uitării celeilalte. odată a trebuit să aştepte 17 minute ca totul să revină la normal. a fost un coşmar pentru că îşi aminti de iubire, de prima declaraţie în ploaie, dar nu de alte iubite, ci de ultima, singura lui cădere în abisul dragostei.
se lăsă purtat de gânduri în timp ce jocul începu iarăşi. nu observa că îi murea cavaleria, că oamenii lui dezertau, aşa cum făcuse el din lumea liberă.
apăsa robotic reset.
se lumină când văzu portretul lui Bulgakov. îşi aminti că odată şi el a fost Maistrul, că Margareta a fost reală, că fericirea nu era o poveste perfectă, ci un fapt cert.
jocul începu iarăşi. de data asta oraşul lui ardea molcom. oamenii îngroziţi fugeau. aşa fugise şi el când eşuase în tot, când viaţă îl îngenunchiase forţându-i tâmpla cu pistolul.
un alt reset îi încercă dependenţa.
pe un fotoliu din piele un om vorbea. pe o canapea neagră un altul, plictisit, asculta. era el, la judecata de apoi a omenirii. întins ca un mort, fără braţe pe piept, respira anânc secundele până la condamnare.
în joc apele erau deja otrăvite iar corăbiile scufundate. un sol venea în galop spre Zigurat să îi aducă veştile. abia îşi trăgea suflarea. apucă să se plece, fiind oprit de acelaşi crunt reset.
în faţa judecătorului îşi găsi răspunsul. pentru că a cedat în braţele eşecului, pentru că nu a găsit refugiul în iubire, pentru că arta nu îl fericea, pentru că lumea nu îi era suficientă, era condamnat să treacă dincolo, acolo unde era acum.
jocul era aproape de sfârşit. doar el, eroul putea să mai salveze ceva, dacă mai era ceva de salvat.
reset
reset
reset
îşi cuprinse faţa cu palmele şi pentru o clipă îşi retrăi viaţa. nu era perfectă, dar normalitatea aceea îi dă un farmec aparte. nu era mereu fericit, dar balansul îl făcea superb. se mustră că a renunţat aşa de uşor la o luptă. oare viaţa nu îi era suficientă?
întinse mână spre buton şi apăsa grav turn off.

şi flori se deschid ca să moară spre prânz

2010-05-17T22:27:00.003+03:00

"Iartă-mă de umbra de chip
e de la pământul spre care privesc când mă doare
în loc să eliberez pasărea caldă a unui cirip
de a întreagă sură depărtare

iartă-mă de ghirlandele de sclipiri
amărui ca nişte cărărui de durere
pe care se întoarce inima când respiri
iarba unei iubiri emisfere

iarta-mă de adâncuri şi de înalt
şi de dorul pe care numai cerul mi-l ştie
cum se ştiu cuvintele unul pe celălalt
şi se fac poezie"

(Ionatan Piroşca)

aştept să se întâmple

2010-05-10T11:43:00.000+03:00

aştept de multă vreme să se întâmple. de multe ori o privesc în ochi şi găsesc doar un gol haotic. uneori râde cu liniştea aceea dezmăţată.
mă opresc destul de uşor la semafor, deşi pauza aceea e plină de întrebări.
cobor cu greu din metrou, parcă sătul de căldura bolii, de vorbele infinite ale cărţilor citite sau uitate pe băncile acelea albastre.
o mână albă în tremur şterge lumina.
aştept de o vreme îndelungată să se întâmple, dar timpul nu are farmec acolo unde se înalţă ea.
povestea ar putea fi de basm, dar conştiinţa încă predică o fugă de abis, o aruncare în golul acela stângaci.
din beznă răsar cântece.
aştept de o vreme grea să se întâmple, dar parcă întunericul biruieşte lumina din candela goală de ulei. un singur cuvânt şi totul s-ar naşte din nou. două cuvinte şi totul ar deveni cumsecade.
cumsecade ar fi definiţia întâmplării.
credinţa nu e veşnică, dar măcar e ultimul lucru pe care îl voi trăi.
de o vreme îndelungată aştept să se întâmple. nu dragostea. ea e veşnică şi o trăiesc într-o formă aleasă de mine, frumos şi cu patos.
veşnicia, pe ea o aştept. până la ea este un drum de făcut şi nu se numeşte moarte, ci re-venire.

smil av skjønnhet

2010-04-29T13:07:00.002+03:00

Ştiu că frumuseţea se găseşte în zâmbetul copilului, în blândul chip uitat de rele, pur ca un porumbel la primul zbor. Ştiu că Raiul este a lor, că braţele Divinului le-a cuprins umerii copilăriei, sărutându-le viaţa de pace în binecuvântări imposibil de uitat.
Când mă gândesc la Anabelle un zambet îmi cuprinde buzele, zâmbet de fericire pentru fiecare anotimp al ei.
Când mă gândesc la Anabelle am în minte poezia lui Blaga, Lumina:

"Lumina ce-o simt
năvălindu-mi în piept când te vad,
oare nu e un strop din lumina
creată în ziua dintâi,din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?
[...]
Lumina ce-o simt năvălindu-mi
în piept când te vad - minunato,
e poate ca ultimul stropdin lumina creată în ziua dintâi"
(Lucian Blaga - Lumina)

ps: în poze mai apar: sora mea Nely si fiul ei cel mai mare Alexander.

aproape de chip.

2010-04-28T21:02:00.000+03:00

aproape că am uitat ce înseamnă durerea. poate din cauza zilelor senine şi blânde ca valurile triste ale mării, vara când pescăruşii flămânzesc de frumuseţe.
balansul e puternic, nu ca un joc al margelelor de sticlă, ci ca etapă a evoluţiei. mă urmăreşte un gând, mă frământă un pas. doar durerea mă trezeşte la viaţă.
nu în trup, nu în lutul acesta creat, ci în duh, în sufletul ameţit de o poezie cumva neagră.
a fost o dimineaţă târzie cu un strigăt trist în urechea mea, cu litere de o şchioapă, de flăcări violente. balsamul final a lipsit, lăsând sufletul pradă unei ploi acide.
aproape am uitat ce înseamnă echilibrul, poate pentru că loviturile cad cu o graţie dementă.
undeva sistemul de valori scade, spre minus infinit, finalizandu-se într-o dementă stare de spirit.
nu e vorba de putere sau alegere, ci de sufletul lăsat pradă şacalilor.
aproape am uitat ce înseamnă durerea împletită cu foc.
[...]

letargie

2010-04-21T12:09:00.001+03:00

"A picta vise şi a cânta absolutul. Obiectele sunt numai idei simplificate". (Gauguin)

Un surâs scrută realitatea, un gând zdrobi ordinea firească a lucrurilor. Visul efemer lăsă loc ameţelii, aberaţiei verbale, ca un contur suficient de uman. Cortina căzu aspru pe imagine, separând emoţia de necunoscut cu un fundal de parfum în flăcări.
Linia subţire a limitei dintre nebunie şi logică se şterse ca de la sine, eliberând imaginaţia ascunsă a sufletului, un fel de joc teribil.
Dimineaţa nu linişti inerţia. Nici măcar nu încerca. Era prea deviant acest surâs sublim.
Un tren porni greoi.
La capătul drumului începe jocul cu mărgelele de sticlă (acel basm devenit real).

balans sentimental. (întâia revelaţie)

2010-04-19T14:20:00.001+03:00

priveam absent în gândul ludic al eşecului ei. continua să vorbească fără oprire despre abuzul de sentimente care a sfârşit fericirea. repeta aceleaşi cuvinte cu o precizie matematică fără să îşi dea seama că îşi schimbă starea cu fiecare minut, devenind ea însăşi absentă propriei vieţi.
se opri brusc.
ochii mari de cremene mă fixau insistent.
convins de aberaţia stărilor, prins ca într-un miraj în jocul căderii ei, am privit-o. era frumoasă şi mândră, cu obrajii pali, cu părul de un foc violent, ametiţ de mâinile imposibil de controlat în isteria vieţii.
focul se prelingea din orbite în braţele inerte pregătind ultimul asediu asupra lui.
oftă adânc.
pleoapele tremurau.
cu o voce uşoara îmi spuse: "ştii, iubirea nu e cărţi sau filme. am crezut că ar putea să îmi răpească câteva zâmbete de soare, câteva cuvinte de flori, un sărut măcar de răsărit. nu a insistat nici măcar cu un buchet de flori de mai. ştiu că fericirea nu se stinge în realitate, dar iubirea despre care îmi vorbea era născută din basme şi filme ieftine… nici măcar nu a găsit acel final banal, în care să mă aleagă pe mine ca unica lui desfătare. a găsit o fereastră şi s-a aruncat în bratele unei ierni cu păr bălai… atât de uşor a fost să lase tăcerea să curme fărădelegile lui... "
pentru o clipă se ridică. îşi lipi palmele de fereastră, încercând să se convingă de amprenta vieţii în sufletul ei. îşi aminti că doar cu 5 zile în urmă îi scrise despre surâsul lui, despre mersul acela haios în graba spre scoală. avea doar 16 ani, undeva spre 17, dar acel spirit romantic o nimicea cu fiecare căderea a unuia în viaţa ei.
lovi cu putere în geam, dorind parcă să îşi spulbere trecutul. tremură groaznic şi o dâră mica de sânge porni din pumnul înţepenit de ură.
se trânti în fotoliu.
"îl găseam mereu frumos, uşor melancolic, dar rece ca polul nord. apoi a plecat trăngând după el toată gloria din trupul meu. uneori râdeam de stângăciile lui. avea obiceiul să mă sărute pe obraji de parcă eram o statuie de sfântă, cu aşa patimă îi simţeam freamătul buzelor, ca o poveste acum fără de sfârşit. ştiu că voi bărbaţii sunteţi mândri, dar unde s-a pierdut poezia din paşii voştri?"
am înclinat tăcut un zâmbet uşuratic.
"odată mi-a dăruit un tablou scump. l-am refuzat simplu în încăpăţânarea mea. nervos l-a aruncat de la fereastră. a doua zi mi-a cumpărat un lanţişor, dorind parcă să-mi cuprindă gâtul de prezenţa sa pentru etern. m-a învăţat să dansez, sa râd. acum e inutilă muzica. glumele sunt în van. a plecat cu mine, rătăcindu-mă în lumi imposibile. of, dacă ar fi găsit acel final din filmul în care ne-am născut, am fi înţeles infinita iubire. ştii, uneori cred că nu de voi atârnă viaţa, ci de stările noastre intrate în putrefacţie. îl iubesc, doar pentru că doare…"
îşi plecă capul în mâini. din mâna cu care lovi geamul încă se prelingea un fir subţire de sânge. se pătă pe rochia albastră, cu acele flori de mai îngirjite pe ea. nu-i mai păsa de nimic. nici de iubire. întinse coarda tinereţii prea puternic, dărâmând cu săgeata leagănul fericirii, ologind-o.
se uită din nou în ochii mei pierduţi, lovind fiecare sentiment de milă ce îl încercam, lăsându-mă pradă furiei sufletului ei. se potoli într-un final, izbind vaza cu ramuri de magnolie.
ieşi în fugă lăsând în urma ei o dâră puternică de parfum, efemeră ca iubirea ce o purta în suflet.

Oraşul e superb.

2010-04-12T12:38:00.002+03:00

Oraşul e superb.
Un drum lung ne aşteptă. Cu nerăbdare poveştile sfâşiau timpul, gonind trenul accelerat prin munţi şi văi crude de primăvară, cu viteză infimă, dar cu zâmbetul în chip. Am pornit 4.
Poveştile răsunau, glumele acordau soarele şi ploaia, muzica. Amorţeala se ivi uşor. Era legată de acele scaune suficient de murdare, devenind incomode. Unii reuşeau să le îmbrăţişeze fără jena infectului.
Gări răzleţe, nume dublate în imposibilitatea noastră de a le citi.
Am pornit din Soare şi am găsit ploaia blândă pe şinele ferate.
Într-un final, Târgul Mureş. Plin de un aer sobru, mistic. Aici timpul se înţelege altfel, cel puţin la semafoarele în acele secunde lungi cât un drum de Timişoara pe jos.
În taxi am aţipit pentru câteva secunde. Oraşul se dezmeticea de norii de plumb. Era superb. Magic.Am găsit-o zâmbit lângă uşa albă, gata să-mi sară în piept ca o vibraţie a dragostei, ca surâsul unei dimineţi în frunze de magnolii.
Poveşti frumoase se dezlănţuiau, minute preţioase câştigau tăcerea dintre zâmbete.
Uşor, timpul se lipi de mâinile noastre, amintind de prima ploaie împreună.
Se lăsă seară, caldă ca vara la munte. De sus am văzut luminile unui oraş frumos. Pe străzi clădirile se inălţau majestic, dovedind splendoarea creaţiei. Am rămas uimit, pentru că străzile semănau cu Timişoara, cu Craiova, cu Bucureştiul, cu un gram de Cluj şi două emoţii de Braşov.
Apoi urmă o altă zi. Vremea superbă.
Curajoşi am păşi în necunoscut, pradă unui oraş vesel, cu mii de locuri şi chipuri. Vremile curgeau simplu, deşi timpul pare altfel în Mureş, infinit lung, ca imaginea unor oameni răbdători, calmi.
Ploua cu găleata, sâmbătă, ultima zi de Peniel.
Îi făcu plăcere să cunoască acele părţi din mine care au stârnit intrigi. Văzu oameni frumoşi, buni, chipuri vesele, mulţi, poate prea mulţi pentru a fi strânşi în braţe şi înţeleşi.
Departe, pe drumul spre casă înţelese că laudele nu sunt suficiente. Găsi în aceste vremi şi emoţii timpurii, greşeli, dar învinse zâmbetele fade cu Soare superb de April.
Timpul se întinse din nou pe căi ferate.
În liniştea amiezii doar ploaia cântă acel refren al depărtării.
Un somn adânc birui toată oboseala câştigată în acel timp frumos al Mureşului.

i am second

2010-04-07T23:17:00.004+03:00

e teribil de linişte.
mă sperie tăcerea aceasta efemeră.
e teribil de rece şi linişte, de parcă duhul e tulburat de epifaniile unui fericit rai.
în liniştea aceasta, în tăcerea necesară, am găsit din nou glasul uman vibrând puternic istoria gândului.
sunt clipe când e mai ferice să asculţi, să simţi cum din colb creaţia se naşte.
acum e vremea cuvintelor. nu a mele. a lor.
"I am second" cu braţele deschise.
dincolo de agonie exista ceva.

www.iamsecond.com

cântecul sângelui

2010-04-04T12:30:00.000+03:00

scurt metraj despre Paşte.

2010-04-03T22:55:00.003+03:00

(public textul scris anul trecut, în dorinţa sinceră de a gusta o tăcere fundamentală în aceste sărbători esenţiale creştinismului).

Moartea și învierea lui Hristos sunt adevăruri fundamentale pentru creştinism şi imposibil de clătinat cu argumente sau teorii profane. Fiecare am putea argumenta în felul nostru credința sau importanţa acestor fundamente. Spun credința pentru că e nevoie de o aruncare din raționamentul uman în raționamentul Divin, superior. Pentru a fi apți de cunoaștere avem nevoie de revelația rațiunii Divine. Natura noastră are limitări raționale, pentru că se desprinde doar ca parte din rațiunea lui Dumnezeu (cea Absolută) și astfel este dependentă de aceasta, deci suntem nevoiți să alergam pe o pista a credinței, să ne încredem (pentru început măcar) în acele fapte relatate de martorii prezenți ai vremii şi de însuşi Hristos.
Deși moartea și învierea sunt lucruri de bază, în jurul cărora existenţa creștinismului pendulează sau se bazează, omenirea alege să se lase păcalita ușor de tradiții pompoase din care se pierde esențialul, sacrul. Astfel, Paștele devine un motiv de haos alimentar, de beție și "voie bună", cu ușoare închinări teatrale care iau lumina fizica în adorarea celei veșnice, cu oameni care se vor buni în exterior, dar mîndri zei păgâni în inimi. Actul morții și al învierii este profanat de lucruri păgâne sau cu iz păgân în dorința de a colora în roșu pletoric viața falsă. Se pierde suflul primordial al sărbătorii ("pomenirea" scopului morţii şi învierii Mântuitorului). Este vorba de patosul care trebuie sa fie pus în dorința umanității de a deveni una cu Dumnezeul mort și înviat.
Se pierde mult din războiul spiritual pentru că sărbătorim carnea și nu duhul. Uităm să murim cu El pe Golgota, dar înviem mereu pentru pofte, ura, diabolic. E tragic că am făcut din fundamentalul absolut scuza proastă de a cădea iarăși în laic şi desacralizare. Diavolul încă răcnește, deși nu e leu, pentru că știe ce putere are sângele Divin; răcnește în forme fade sau scârnave dorind să ne fure Hristosul. Nu îl poate fura de a fi, dar ne amestecă mintea cu impurități care ne rupă pe noi de Absolut, de fundamental. Sărbătorim Paştele, dar nu moartea și învierea lui Hristos. Ne dăm cu totul sărbătorii, dar nu Lui. Îl crucificăm în fiecare an în sărbători, şi în noi zilnic. Uităm însă, că învierea Lui înseamnă moartea eu-lui nostru, uităm că înseamnă devenirea noastră din ființe cu libertate aruncată în păcat în ființe libere în Hristos, libere să dea viaţă.
Hristos a murit rupând lumea de iad și a înviat unind Divinul cu umanul. A murit și a înviat, dar nu pentru a fi amintit în sărbători vopsite să pară vii, ci pentru a face toate lucrurile noi.

tăcerea primăverii

2010-03-30T06:18:00.002+03:00

După un timp lung, duminică m-am întâlnit cu un prieten. Era abătut de idealul vieţii, cu paşi molcomi de durere, cu mâna rece de frigul ce-l purta în inimă. Am crezut că atunci când taci îl asculţi mult mai bine pe celălalt, însă tăcerea aceea confuză sufoca aerul dintre noi.
Uneori gălăgia gândurilor în secundele acelea de tăcere definesc cel mai bine zâmbetul fals. Nu exagerat, dar durerea aceea jefuia fiecare clipă de frumuseţe de acum un timp.
Tăcerea aţipi şi ea lăsând locul ideilor. Cuvintele se forţau, gândul cutreiera în trecut - zâmbete.
A reuşit să îmi spună ca e modest, că nu ştie dacă binele pe care îl trăieşte e corect. Oricum, spune el, sunt suspendat între bine şi rău, dar nu ştiu spre ce doresc să cad.
Întinse mâna spre trupul suferind.
În linii imense se descria suferinţa lui, spre vindecare.
Culoarea ochilor era nereuşită.
Se stăpâni şi seara de replici impunătoare.
Îmi strânse mâna de trei ori în intervale scurte, ca şi cum ar fi furat căldura unei inimi îndrăgostite, dar găsi aceeaşi tăcere ce îl flămânzea până la refuz. Nici îmbrăţişarea uşoară nu salvă efectul de basm.
Se întoarse uşor şi plecă. Ridică mâna dreaptă în semn de zâmbet. Paşii îl pierdură în noapte, lăsând în urmă parfumul tinereţii fragede ucisă în spitalele cu o puternică melancolie.

Pentru el a fost o intrare în primăvara fără flori, fără strigătele pline de patos ale mulţimii, fără zborul lin al tinereţii.

Pentru mine floarea are chip uman.
Pentru el doar tăcere.

The Marker la Radio

2010-03-27T08:01:00.000+02:00

Trupa "The Marker" lansează campania "Vrem The Marker la Radio!":
"Multe trupe se sting pentru ca nu sunt difuzate la radio. Clachează şi renunţă să mai lupte", spun baieţii.

The Marker este o trupa bună, lansată de curând, cu un avânt plăcut. Băieţii fac muzică, ştiu să facă atmosferă, ştiu să ne poarte în frumuseţea ei, pentru că se dedică cu tot ce au creaţiei.
M-aş bucura să îi aud şi la radio, însa promovarea nu le-o face nimeni pe ochi frumoşi, aşa că s-au decis să facă o petiţie on-line, în dorinţa de a arăta radiourilor că îşi merită locul în playlist, că sunt ascultaţi de mulţi.
Dacă doriţi să susţineţi campania "Vrem The Marker la Radio", tot ce trebuie să faceţi este să completaţi petiţia on-line, dând click aici.

a doua primăvară

2010-03-25T22:39:00.002+02:00

Ca o clipă de odihnă în acest maraton al vieţii, ca un gând promis fericirii în amurg, ca un sughiţ al amintirii altuia despre tine, ca jocul uitat de bătrâneţe, ca fiecare moment în care îmi amintesc cine sunt, cu reveria acelei adolescenţe uitate, ca un amalgam de chipuri aşa îmi văd tinereţea. Dincolo de chipuri, în adâncul minţii, în forme plăcute se naşte ideea de tine. Dincolo de tine nu e nimic, nici măcar vid. În tine e fericire. Poate tu eşti frământarea, poate chipul, poate lumea aceea imaginară a mea. Sigur fericire.
Sigur povestea celor patru cavaleri, dar gândul închinat unuia. Dincolo de chip există eternitatea, perfectul pe care îl încerci zilnic cu nevoia ta de Rai.

chip

2010-03-24T19:43:00.004+02:00

Toţi cei ce te cauta, te-ncearcă pe tine.
Şi cei ce te află, te leagă pe tine
de chip şi de gest.

Eu însă vreau să te pot pricepe,
cum te pricepe şi glia,
când pârguirea-mi începe,
împărăţia-ţi
e-n pârg.

Nu-ţi cer nici o deşertăciune,
spre-a-mi fi vădit.
Ştiu că timpul poartă alt nume
decât acela
ţie sortit.

Nu-ţi cer minune pentru credinţă.
Legilor tale fă-le dreptate,
celor ce sunt din spiţă în spiţă,
tot mai învederate.

(Rainer Maria Rilke)

dincolo de chip

2010-03-16T14:14:00.000+02:00

Se spune că oamenii sunt frumoşi în esenţa lor, asta pentru că au fost creaţi după chipul Divinităţii. Frumuseţea aceasta apare doar atunci când omul se lasă descoperit de ceea ce el numeşte frumos: un chip fad, o inimă ascunsă şi gânduri axate pe estetica socială.
Atunci când locuieşti cu un om suficient de mult timp, descoperi că esenţa lui nu se limitează în simpla formă pe care doreşte să o aibă, ci găseşti în el acel frumos cu care ai vrea să trăieşti etern.
Afară, în chip, totul arată plăcut. Uneori ochii plâng, alteori buzele rostesc cuvinte pe care inima şi fiinţa nu le vor. Ce se află afară poate fi reflexia agoniei interioare. Uneori e doar abis, impunere şi stări ce nu par a fi esenţa fiinţei.
Când locuieşti suficient de mult timp cu o persoană tu devii altfel. Te descoperi pe tine în umanitatea ei, găseşti bune faptele ei, ierţi uşor păcatul de a greşi în cuvinte pentru a lăsa liberă descoperirea a ceea ce ea este, frumosul.
Deşi iertările astea atât de uşoare pot părea deviante, cred că atunci când locuieşti suficient de mult timp cu o persoană în care ai investit, stângăciile se rezumă la câteva dezbateri uşor violente despre arhetipuri ale esenţei creaţiei.
Masca sub care vieţuim ne impune să fim oarecum brutali cu celălalt. Naşte în noi ideea de competiţie, de supravieţuire, de repugnanţă socială ca o disociere de la normele intimului nostru. Dincolo de totate chipurile, în noi există un frumos, există Ziguratul şi splendoarea unui perfect ştirbit.
Atunci când locuim suficient de mult timp cu o persoană, învăţăm că frumuseţea nu se rezumă la chipul plăcut (nici la tot ce rezultă din acesta), pentru că adâncul nostru este ceea ce ne defineşte ca oameni. Dincolo de cele o mie de chipuri pe care le îmbrăţişăm, există în noi frumuseţea care pare apusă acum în lumea tehnologizării mentale, există plăcerea de a simţi gustul vieţii prin altă formă, aceea a inimii.
Atunci când locuieşti suficient de mult cu o persoană vei învăţa să o apreciezi, să o iubeşti, dincolo de piedicile umanităţii, pentru că în oameni gândul veşniciei se găseşte în inimi, nu în ochii uneori negri de cărbune de creion.
Atunci când o persoană va alege să locuiască suficient de mult timp cu tine va găsi frumosul unui suflet născut din gândul veşniciei pentru o lume în care agonia pare ultima formă de iubire?
Dincolo de chip există iubire, dincolo de formă există sentiment, în noi există Lumina.

Problema durerii. Partea a doua

2010-03-11T15:01:00.000+02:00

Consilierii profesionali sunt în general de acord că, dacă durerea este naturală, de înţeles şi necesară, ea nu este întotdeauna sănătoasă. Durerea normală, care poate fi destul de severă, înseamnă adesea „necazuri, suferinţă, singurătate, mânie, depresie, simptome fizice şi modificări în relaţiile interpersonale, dintre care toate presupun o perioadă de privaţiuni (pierderi) şi schimbări care poate dura până la trei ani – sau chiar mai mult.”
Durerea normală, deşi este uneori extrem de dureroasă – chiar explozivă – decurge totuşi destul de previzibil, pentru a duce de regulă la refacerea mentală şi emoţională. Foarte apreciata lucrare (Advanced Peer Counseling in Youth Groups) a lui Elizabeth Kubler-Rose, descrie cele cinci trepte ale durerii, dupa cum explică Sturkie şi Tan:
1. Negarea – Persoana poate refuza să creadă că [moartea a survenit]. Această treaptă poate varia ca durată, la unii persistând mai mult ca la alţii. Ea este o treaptă temporară, dar poate reapărea oricând.
2. Mânia – Tânărul se poate întreba de ce a survenit moartea. Când răspunsul nu este clar, s-ar putea ca aceasta să reacţioneze prin mânie faţă de nedreptatea aparentă a situaţiei.
3. Târguiala – Aceasta este de obicei o încercare de a amâna moartea [iminentă sau de a cădea la o înţelegere prin care să diminueze durerea pricinuită de realitatea despărţirii]... Târguiala se poate face de obicei în secret, cu Dumnezeu.
4. Depresia – Când... o persoană este pusă în faţa realităţii morţii, adesea apare depresia.
5. Acceptarea – Când... persoana îşi rezolvă sentimentele şi conflictele care au apărut, ea poate fi gata acum să accepte realitatea morţii.
Dar durerea patologică prezintă de obicei o diferenţă faţă de durerea obişnuită, ca profunzime (simtomele sunt mult mai intense), ca durată (durează cu mult mai mult) şi ca finalitate (ea nu duce la sănătate mentală şi emoţională, ci la alte complicaţii psihologice).
Psihatrii V.D, Volkan şi D.Josephal (în lucrarea Specialized Techique in Individual Psychoteraphy) pun în evidenţă trei procese care stau la baza durerii patologice:
- Schiziunea este procesul prin care „adolescentul conştientizează moartea la nivel intelectual, dar reacţionează emoţional şi comportamental ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat,” un proces care îi îngăduie tânărului să evite înfruntarea durerii.
- Interiorizarea este procesul prin care cel îndurerat caută „să-şi păstreze relaţia cu persoana decedata, primind-o înăuntrul său şi concentrandu-se asupra prezenţei sale interioare,” un proces care neagă realitatea, şi în cele din urmă, chiar moartea.
- Exteriorizarea este procesul prin care persoana îndurerată îşi fixează atenţia asupra unui obiect care este asociat cu cel decedat, cum ar fi o fotografie sau o haină, ceea ce-l ajută să amâne nevoia de a admite şi de a face faţă pierderii.
Collins subliniază câteva lucruri care tind să contribuie la patologizarea durerii:
- Credinţele (absenţa credinţelor religioase)
- Trecutul şi personalitatea („Oamenii nesiguri, dependenţi, incapabili să se controleze sau să-şi exprime sentimentele şi adesea predispusi la depresii reuşesc mai greu să-şi stăpânească durerea.” )
- Mediul social (Atitudinea socială faţă de moarte care încurajează negarea sau eliminarea rapidă a durerii – transmise fie în cadrul familiei, a regiunii sau a tradiţiilor etnice, fie al societăţii în general – pot influenţa într-o măsură decisivă capacitatea celor îndureraţi de a înfrunta durerea.)
- Circumstanţele morţii (O moarte prematură, o moarte tragică, gradul de apropiere între supravieţuitor şi cel decedat sau alte circumstante pot intensifica durerea şi pot provoca un răspuns patologic.)

Închei cu un paragraf din cartea lui C.S. Lewis, Problema Durerii .
"Atunci când durerea stă să se ivească, un dram de curaj ajută mai mult decât o grămadă de ştiinţă, un pic de compasiune omenească mai mult decât o mulţime de curaj, şi un strop din balsamul iubirii de Dumnezeu mai mult decât toate la un loc. Din toate relele, numai durerea e un rău sterilizat, dezinfectat. [...] Durerea poate şi ea să se repete, aidoma celorlalte rele, căci cauza primei dureri (boala sau o forţă ostilă) mai actionează încă: ea este însă total lipsită de tendinţa de a prolifera prin sine însăşi. Odata ce s-a isprăvit, s-a isprăvit, iar urmarea ei fireasca este bucuria."

Problema durerii. Partea întâi

2010-03-10T08:37:00.000+02:00

Moartea afectează mulţi adolescenţi şi preadolescenţi. Mulţi experimentează moartea unui bunic. Unii pierd un părinte bolnav de cancer sau de o altă boală. Alţii trebuie să îndure pierderea unui apropiat. Alţii trebuie să accepte moartea unui prieten, a unei cunoştinţe de la şcoală sau a unui profesor.
Durerea care apare la moartea unui prieten sau a cuiva drag, este întotdeauna greu de suportat, dar ea poate însemna o provocare deosebită pentru tineri. În mijlocul unei perioade a vieţii caracterizate prin zbucium şi crize – hormonale, psihologice, emoţionale, spirituale, relaţionale – adolescenţii sunt mai vulnerabili la impactul psihologic al pierderii.
Iată ce spune psihologul Garry R. Collins despre durere în cartea sa When Going to Pieces Holds You Together:
Durerea este o reacţie normală importantă faţă de pierderea unui obiect sau a unei persoane foarte importante. Ea este o experienţă a pierderii şi a anxietăţii care se pot manifesta fizic, emotional, conjuctiv, social şi spiritual. Orice pierdere poate stârni durere: divorţul, pensionarea, o amputare, moartea unui animal sau a unei plante de care ai avut grijă, plecarea unui copil la facultate sau mutarea unui pastor la o altă biserică, plecarea dintr-un loc unde vecinii îţi erau prieteni, vinderea maşinii, pierderea unei case sau a unui obiect de valoare, pierderea unui concurs sau a unei întreceri sportive, pierderea sănătăţii, şi chiar pierderea încrederii şi a entuziasmului. Îndoielile, pierderea credinţei, epuizarea vitalităţii spirituale sau incapacitatea de a găsi un rost în viaţă, pot produce o întristare şi un vid lăuntric care indică durerea. Într-adevăr, de fiecare dată când o parte din viaţă este îndepărtată, acolo apare durerea.
Cele mai multe discuţii despre durere privesc totuşi pierderea pricinuită de moartea cuiva drag sau a cuiva care a însemnat mult. Moartea nu ocoleşte, evident, pe nimeni, iar cei care plâng sunt lăsaţi să plângă. Însă durerea aceasta nu este niciodată uşoară... Ca şi creştini, noi găsim mângâiere în certitudinea Învierii, însă aceasta nu uşurează goliciunea şi durerea de a fi nevoiţi să ne despărţim de cineva drag. Când experimentăm pierderea prin moarte, cei îndureraţi sunt puşi în faţa unei situaţii absolute, imuabile, ireversive; nu mai exista nimic de făcut cu privire la acea relaţie.
Durerea poatea avea urmări devastatoare. Însă lucrurile stau astfel cu precădere în cazul persoanelor tinere, atât din cauza reacţiei celorlalţi, cât şi din cauza vârstei şi relativei lor imaturităţi. Scriitorii Joan Sturkie şi Siang-Yang Tan (Advanced Peer Counseling in Youth Groups) scot în evidenţă impasul în care ajung mulţi tineri din cauza durerii:
De multe ori adulţii uită că şi tinerii suferă... Nu stiu de ce, dar adulţii par să creadă că tinerii nu resimt atât de puternic durerea. Bineînţeles, lucrul acesta nu este adevărat. Din păcate, pentru a face faţă durerii, adeseori tinerii nu au pe nimeni care să-i asculte spunându-şi of-ul. Dacă într-o familie moare tatăl, mama este mângâiată de mulţi oameni maturi care vor s-o ajute, s-o asculte, să fie alaturi de ea. Dar de cele mai multe ori, fiul sau fiica sunt trecuţi cu vederea, mai ales dacă n-au ajuns încă la o anumită maturitate.
Tinerii care se văd puşi în faţa morţii unui prieten sau a cuiva drag se confruntă cu dificila sarcină de a face faţă unei probleme întrucâtva „adulte”, în timp ce ei se află înca pe drumul spre maturizare. Chiar dacă experienţa durerii este o latură firească a vieţii prin care trebuie să treacă fiecare om într-un moment sau altul, adolescenţii sau preadolescenţii pot simţi durerea pentru prima dată – făcând uz de mijloace emoţionale şi spirituale care pot fi imature, şi opunându-se prin mecanisme care pot fi subdezvoltate.

de zile bune (mamei mele)

2010-03-08T03:21:00.003+02:00

De zile bune încerc să mă nasc din nou, să culeg splendoarea cuvintelor, somnul îndelungat al creaţiei, pacea Arcadiei.
De zile bune încerc să-mi amintesc căldura braţelor tale, focul din ochii tăi atunci când îmi cântai şi dezmierdarea aceea care îmi spulbera grija zilei de mâine. Sunt amintiri perene, ca nopţile în care nedormită vegheai stinsul verdelui meu bolnav.
În fiecare primăvară te sărbatoreau oamenii, ca fericirea în jurul căreia era necesar să zâmbeşti. Poate zâmbetul era doar al tău, satisfăcută de acele mici fiinţe care îţi înţepau pieptul cu un mărţişor strâmb, cu o mâzgâlitură sau cu o floare ofilită de dragoste. Uneori erai doar tristă. Până să-mi dau seama de lunga ta privire prin timp, te trezeai şi aşezai atât de ordonat masa, încât jocul perfectiunii părea fad. Nu aveai cuvinte pompoase pentru noi, însă dragostea ta ne-a umplut mereu de o puternică senzaţie de rai.
Pentru noi 8 martie era doar un pretext să îţi spunem că te iubim. Uneori cu obrajii roşii, alteori cu greşeli ortografice. Uneori uitam, dar tu ne iertai mereu. Ne iertai pentru că te vedeai pe tine în noi. Vedeai cum creşti, cum trăieşti altă viaţă, cum îţi bucuri sufletul, în fiecare din noi, ca şi cum ai fi trăit 8 vieţi.
Uneori, când soarele zgâria geamul, tu ne trezeai în mirosul îmbietor de pâine prajită cu dulceaţa aceea bună pe care doar tu vei şti să o faci. Nu am înţeles de ce bunătaţile tale sunt unice, poate pentru că nu am înţeles niciodată pe deplin dragostea ta pentru noi.
Acum ştiu că fericirea mea s-a născut din blândeţea ta.
Uneori taci, dar asta nu mă sperie.
Alteori doar zâmbeşti atât de frumos...
Se întâmplă să uit timp îndelungat să te sun. Mă doare asta, dar tu mă ierti atât de simplu de parcă viaţa nu ar fi decât o lunga poveste a faptelor bune. Acum e 8, în martie. E ziua ta, ca în fiecare dimineaţă în care te trezeşti cu noi pe buze.
Mamă, e ziua ta şi nu ştiu să îţi urez cuvinte.
(Poate doar acele braţe mi-ar aminti de ele...)

"Lumina ce-o simt
năvălindu-mi în piept când te văd,
oare nu e un strop din lumina
creată în ziua dintâi,
din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?"

Lucian Blaga - Lumina

PS: Poza 1: Mami, tati & Laura; Poza 2: Mami, Laura & tati; poza 3: Laura, tati, mami & Nely

Tinereţe fără plecăciuni

2010-03-07T12:36:00.003+02:00

Fiind creştini, am fost educaţi într-un spirit civic corect, într-un gând frumos faţă de natură şi societate, într-o perfectă armonie cu oamenii, într-o respectare sinceră a creaţiei. Fiind creştini, am fost educaţi să fim fericiţi, am fost îndrumaţi în tainele fericirii, am fost siliţi să acceptăm oprobriile nerespectării legilor care o aduc. Educaţia creştină ne-a învăţat cum să ne închinăm, ne-a învăţat să ne formăm idealuri despre viaţă şi ceruri, ne-a îndrumat să devenim oameni maturi spiritual. Urmând acele educaţii corecte, am reuşit să ne formăm o idee despre lumea în care trăim şi astfel, să înţelegem noţiunile de bine şi de rău. Înţelegem că binele apare din Dumnezeu şi răul vine de la Diavol, apoi, suntem educaţi să alegem binele în detrimentul unui iad plin de seducţii plăcute firii cu care ne naştem.

Educaţia creştină apare ca o tradiţie necesară Scripturii, apare atunci când totul pare că nu este explicat coerent sau suficient. Ştim că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, doar că, uneori, tace în chestiuni care ne frământă prea mult pe noi, creştinii. Atunci se ridică o problemă care în secolul nostru este foarte grea. Ce facem când Dumnezeu alege să tacă? [citeşte mai departe]

ai plânge ploaie, cu un suspin

2010-03-06T14:14:00.007+02:00

Se anunţă un weekend relativ calm, cu graţia solemnei primăveri, în acele culori sublime. E melancolia adoraţiei în sughiţul timpului. E timpul spart de linişte în pace, de un flămând contur al picturilor în care ea dezbină aştrii.
E şase, în martie, o zi caldă, dar nu de vreme, ci de cuvinte, e o zi a muzicii, un moment al tăcerii pentru ca literele să se nască din nou din memoriile acelor veri în natură.
Departe de oraşul de cremene aţipesc a devenire. E drumul pe care fiecare om se întâmpină pe sine, ca o cunoaştere a eu-lui reabilitat.
E o zi albă. Un cântec răsună clar în urechea mea.

despre echilibru

2010-03-05T06:12:00.000+02:00

Sunt de acord că Dumnezeu nu este adeptul extremelor. Cred, de fapt, că El este un Dumnezeu al ordinii (aşa cum îl schiţează Pavel), un Dumnezeu al dreptăţii (cum îl vede Iov), un Dumnezeu care a ordonat lucrurile în aşa fel încât omul să poată alege calea dreaptă sau extremele.
Problema reală se naşte atunci când trebuie să definim echilibrul.
Pentru a vorbi de extreme trebuie să avem un echilibru general valabil, definit şi acceptat de noi toţi. În ceea ce priveşte creştinismul, echilibrul în calea devianţei, ar trebui să fie Biblia.
Apar probleme în interpretarea textelor? Poate, însă problema fundamentală în definirea echilibrului suntem noi. Ne naştem într-un context aparte, trăim o viaţă influenţată de oameni cu diferite concepţii legate de fiecare problemă a creştinismului, într-un moment de maturizare ne trasăm singur ideologii pe care le considerăm corecte, poate geniale. Problema nu este a echilibrului scripturistic, ci a normelor noastre interioare în acceptarea unor ideologii care contrazic “tradiţia” în care ne-am dezvoltat. Confundăm de multe ori dorinţa lui Dumnezeu cu dorinţa noastră, aplicăm cuvântul nostru ca şi cum ar fi al lui Dumnezeu, alegem o credinţă pe care o credem revelată din Divin, însa nu ştim sigur dacă nu este propria noastră credinţă creată din nevoile adamului primordial.
Se vorbeşte despre unitate în diversitate, dar se confunda diversitatea cu politica (“dictatura”) bisericească.
Să luăm două biserici la întâmplare. În una lauda şi închinarea înseamnă: acordeon, fanfară, orgă şi cântări din harfă, îndemnuri standard. Slujba începe de la ora 9 şi continuă până la orele 12. În alta, lauda şi închinarea înseamnă: chitară, chitară electrică, tobe, chitară bass, pian, cântări traduse sau compuse, dar moderne, îndemnuri motivaţionale uşor americanizate. Aici slujba începe la 10 şi se termină în funcţie de predicator. Amândouă bisericile (sau cel puţina una) consideră că programul lor este cel corect, consideră că doar lauda şi închinarea lor este cea acceptată. Ei văd extrema în cealaltă, eu vad o confuzie a echilibrului. Pentru mine echilibrul este închinarea şi lauda adusă lui Dumnezeu, forma devenind pretenţia bisericii. Ei văd doar forma ca idee de echilibru, astfel confuzia nu este a Bibliei ca echilibru general valabil, ci a omului crescut într-o anumită ideologie.
(este un exemplu slab, dar cu o încărcătură “sentimentală” suficientă)
De ce este atât de greu să acceptăm unitatea în diversitate, nu ştiu, dar cred că ţine de maturitatea creştinului, de experienţa lui cu Dumnezeu şi de încrederea în Cuvântului revelat, ca unic echilibru în angoasa lumii.

geneză

2010-03-03T14:07:00.007+02:00

Primele texte scrise cu o seriozitate aparte mi-au rămas adânc întipărite în minte. Poate şi pentru că le-am citit la Cafenescu, acolo unde am învăţat prima dată despre oameni, despre frumosul lor ca de ceva desprins din gânduri divine. Ochi în ochi cu oamenii, căldura din texte m-a cucerit pe mine întâi, născând dorinţa de a scrie.
Au urmat alte re-citiri, alte poveşti, unele apariţii în reviste online, apoi textul Omul a apărut în revista Paşi. Îmi amintesc că tatăl meu era mândru, iar mama îl tot întreba despre ce am vrut să scriu, de fapt, acolo. George râdea uşor, iar Bety mă apăra cu foc de laudele lor.
A fost un început comod pentru mine. Acum am crescut de emoţii, pentru că le gust altfel, pentru că vad în ele acel avânt vrednic de prins în inimi.
Textul a mers mai departe, către cei de la www.infocreştin.ro, asta pentru că Andra a vrut să mă surprindă, într-un mod plăcut, ca o apreciere a devenirii mele ca om.
Îl puteţi citi aici, îl puteţi comenta acolo.

un martie al tăcerii. cartea a doua

2010-03-02T06:07:00.005+02:00

A doua carte este "Dezamăgit de Dumnezeu" de Philip Yancey. Dacă în Tăcerea lui Shusaku Endo personajele principale par mult departe în timp, aici autorul porneşte mult mai adânc, de la Iov, Solomon, David, Iisus, până la personaje din zilele noastre. Nevoia de a fi ascultaţi, nevoia de a ni se răspunde la întrebări fundamentale, nevoia de a trage Divinitatea la răspundere pentru fiecare eşec este istorică, poate eternă.
Ca şi în Tăcerea lui Endo, tăcerea lui Dumnezeu clatină serios temelia credinţei noastre, ridicând la rândul ei întrebări.
Fără a minimaliza realitatea durerii şi a deziluziei, Yancey ne spune că nu Dumnezeu este cel care ne dezamăgeşte, ci aşteptările noastre nerealiste. Dumnezeu nu apare ca un Duh care face magii la comandă, nici ca un Tată absent în care nu ne putem încrede. El apare ca Dumnezeu, iar Biblia îl revelează într-un limbaj propriu, ca o Persoană care acţioneaza după legile Sale.
La întrebările dureroase ale lui Iov, Dumnezeu începe să îi vorbească despre natură, despre creaţie, despre frumuseţea şi măreţia animalelor. Pare absurd, dar Iov înţelege într-un final că ordinea şi logica lui Dumnezeu îl depăşesc. Iov nu poate înţelege natura care îl înconjoară, nu poate pricepe logica lumii în care trăieşte, nu poate desluşi tainele lucrurilor pe care le vede. Atunci realizează că logica Divină îi este superioara, că a vorbit ca un nebun despre idei care îi erau străine, despre creaţii mult avansate minţii sale.
Conştientizează că Dumnezeu, în tăcerea Lui, îi face un bine, lăsând credinţa şi liberul arbitru să se dezvolte în el. (Să facem o paralelă cu poporul evreu scos din Egipt. Deşi aceştia văzuseră minuni incomensurabile, deşi culegeau zilnic mană şi beau apă din stanci - în deşert - deşi Dumnezeu îi ghida ziua în nor de fum şi seara în stâlp de foc, aceşti au refuzat să creadă în Divinitate, lepădându-se de Ea cu prima ocazie. Astefel, minunile nu garantau "credinţa" reală, ba din contra păreau că minimalizează liberul arbitru. Într-un moment de spaimă, aceştia îi cer lui Moise să le vorbească el, nu Dumnezeu, de frica de a nu fi nimiciţi. Îl vedeau pe Dumnezeu în muntele tremurând, îl vedeau "în cortul întâlnirii" de vorba cu Moise, îl vedeau de partea lor în războaie, dar cel mai ciudat lucru este că se lepădau de El cu prima ocazie. Oare minunile şi răspunsul la toate întrebările garantează o încredere neclintită în Divinitate?).

Cele două cărţi au în comun tăcerea lui Dumnezeu, poate pentru a schiţa un fel de martie al tăcerii, ca o pregătire pentru vremile de abuz laic ce vor veni, ca o renaştere a credinţei, acel Phoenix din inimile noastre.

Ps: pentru a comanda cartea, click pe imagine.

un martie al tăcerii. cartea întâi

2010-03-01T14:14:00.005+02:00

Acum 2 ani vorbeam despre un martie al tăcerii, despre cuvinte murinde pentru un timp al primăverii. Acum martie începe cu tăcere, dar asta în cărţi frumoase. De fapt, în două cărţi de o putere zeică.
Prima ar fi Tăcerea lui Shusaku Endo ca o călătorie a sfinţilor catolici (secolul al XVII-lea) în Japonia moartă pentru creştinism. Metodele de tortură depăşesc imaginaţia, dar povestea nu se limitează aici. Credinţa şi îndoiala trăite de preot (Sebastiao Rodrigues) devin scena marii bătălii, dezvelind cruda umanitate aflată în faţa alegerii. Lepădarea poate fi ieftină, dar dureroasă. A rămâne înfipt în credinţă în Dumnezeul care tace, pentru el este cumplit. Nu îl doare trădarea lui Kikijiro, pe care îl iartă de fiecare dată, cu fiecare lepădare a japonezului născut laş (o frază memorabilă a acestuia rămâne: "Părinte, dacă m-aş fi născut în alte vremuri de linişte şi pace, atunci aş fi fost un creştin bun, unul care nu s-ar lepăda de Christos. Părinte, dar Dumnezeu ştie că eu nu sunt născut pentru tortură, ştie că nu sunt puternic, ştie că sunt slab...")
Tăcerea lui Dumnezeu sfărâmă uşor credinţa preotului, iar duritatea, cu care Endo scoate în lumină adâncul fiinţei umane, fascinează până la refuz.
Un fel de Kikijiro suntem toţi, un fel de Rodrigues sunt puţini, dar crunta alegere ne paşte pe toţi, deşi acum vorbim despre o vreme de libertate religioasă.
Adaug doar un paragraf din carte, acela în care credinţa preotului este încercată:
“Preotul ridică piciorul. Simţi o durere ascuţită şi grea în el. Nu era doar un lucru de formă. Avea să calce în picioare lucrul pe care îl considerase cel mai frumos în viaţă, pe care îl crezuse cel mai pur, spre care se îndreptau toate idealurile şi visurile oamenilor. Cum îl durea piciorul! Însă atunci, Hristosul de bronz îi şopti preotului: “Poţi să calci! Poţi să calci! Eu cunosc cel mai bine durerea din piciorul tău. Poţi să calci! Eu am venit pe lume ca să fiu călcat în picioare de oameni şi mi-am dus crucea ca să împărtăşesc durerea voastră.
Când preotul puse piciorul pe icoană se făcu dimineaţă. În depărtare cânta cocoşul.”
Rodrigues are constiinţa dureroasă a eşecului, dar şi revelaţia faptului că Dumnezeu este prezent întotdeauna, chiar şi în tăcere.
“Dar Dumnezeu nu tăcea. Chiar dacă ar fi tăcut, viaţa mea de până azi ar fi vorbit despre El.”

"Tăcere" este considerată capodopera lui Shusaku Endo pentru care i s‑a decernat Premiul Tanizaki şi care va fi ecranizat în regia lui Martin Scorsese, bucurându-se de un succes răsunător şi de aprecierile elogioase ale criticii.

ps1: pentru a comanda on-line cartea Tăcere de Shusaku Endo, apăruta la
editura Polirom, daţi click pe imagine.

ps2: expozeul cărţii a doua va fi publicat mâine.

între lumini. part 2

2010-02-27T06:07:00.001+02:00

Era o amiază leneşă. Gândul se lovea de frumuseţea zilelor, ca o poezie ce masca căldura sinceră a soarelui. Obosit, întind mâna după telefonul ce vibra frenetic. "Vali, vreau să vorbesc cu tine." Era David, tânărul de doar 17 ani. Ieri a fost operat, astăzi s-a trezit amorţit şi confuz de timp.
Mi-a povestit despre emoţia cu care a intrat în sala de operaţie. Ştia că acolo viaţa lui se va schimba, spera că doar în bine să fie, ştia că se va trezi cu alt avânt din patul metalic al spitalului clujean. Câteva seringi de anestezie, apoi un somn adânc şi gol de imagini. Două ore de operaţie, grele ceasuri, doar că în somnul lui totul a fost simplu, fără durere şi spaimă. Când s-a trezit era la reanimare. Rinichiul stafidit i-a fost scos, apoi a continuat operaţia la vezică. Rinchiul stâng este perfect. Realitatea o poartă în tăietura aceea lungă, ca semn al tinereţii sfârşită devreme.
Cred că e bine, dincolo de vocea joasă cu care povestea experienţa vieţii lui.
Fiecare emoţie şi gând care l-au curtat până acum s-au sfârşit, pentru că acum începe altă parte a vieţii, un alt progres al schimbării sănătăţii, o altă imagine a durităţii vieţii.
Păstra în glas blândeţea copilăriei ca o ultimă fortăreaţă împotriva gândurilor ce rup sufletul în disperări fatale.
Cumva am simţit durerea lui, blocajul acela de cuvinte ce răneau timpanul, dar mişcau sufletul în adâncul ideii de a fi om.
Am încheiat discuţia simplu, aproape copilăreşte, promiţându-i că va fi bine, că frumuseţea nu are un sfârşit atât de sec. A schiţat un zâmbet, poate sincer şi mi-a mulţumit pentru timp (de parcă timpul ar fi al meu).

forme de rugăciune

2010-02-26T04:04:00.000+02:00

Sunt multe forme de rugăciune acceptate de religia creştină. Mult mai puţine acceptate de evanghelici. Aici intervine conduita fizică, intonaţia şi apoi cuvintele alese. Sunt suficient de multe dezbateri legate de modul în care trebuie să ne proşternem fiinţa înainte Divinităţii, aici intervenind şi învăţătura (tradiţia) creştină cu sfaturi şi norme dintre cele mai ciudate. Nu vreau să intru în polemici despre poziţia corectă în care trebuie să ne închinăm. Mă interesează în această postare celelalte două aspecte: intonaţia şi cuvintele.
Ştiu că tradiţia a format deja oameni cu idei fixe, idei care se pot dovedi corecte sau eronate în funcţie de încercările la care sunt supuse. Când vorbim de un grup mai restrâns, ca cel evanghelic (aici vorbim strict despre România), apar foarte multe probleme la intonaţie. Suntem obişnuiţi doar cu rugăciuni de o melancolie exagerată, de o tânguire crasă, de o bucurie euforică sau de o plicitiseală de duminică dimineaţa, cu excepţiile inevitabile a oamenilor veşnic tineri. Când vorbim de tonul rugăciunii suntem tentaţi să judecăm aspru ieşirile din banal, fie ele în acompaniamentul muzicii de pian sau prin simpla alegere a unui ton caracteristic bucuriei Raiului. Problema apare fiindcă ne-am obişnuit să impunem anumite limite Divinităţii de acceptare sau nonacceptare a rugăciunii, în funcţie de inflexiunile vocii.
Apar cuvintele: sărace, bogate, expresive, reale, fictive, alese forţat, sincere şi umane, calde, jignitoare chiar, tipice palavrăgelii copilăreşti, desprinse din filme indiene, cinstite, curajoase, pompoase, egoiste, pline de dragoste. Cuvintele sunt, probabil, cele mai importante, asta pentru că ele izvorăsc din inimă. Putem manipula sentimentele oamenilor în cuvinte superbe, putem seduce şi minţi cu ele, dar nu vom putea înşela Divinitatea în măestria cu care le alegem. Cuvintele conţin esenţa rugăciunii (deşi uneori e mai ferice o rugăciune în adâncul fiinţei, în tăcere, decât o polologhie evazivă), puterea sufletului în conectarea cu Dumnezeu. Rugăciunea nu va fi judecată în funcţie de grandiozitatea cu care o formulăm, ci în funcţie de realitatea ei.
Intonaţia şi cuvintele se nasc din inimă. Proşternerea o face trupul.
Nu vreau să cred că inima poate fi limitată de tradiţia creştină în închinare, mai ales că suflul ei are avânt din creaţia după placul lui Dumnezeu.

Ascultând rugăciunea de mai jos, văd un Dumnezeu fericit de rugăciunea creaţiei Sale.

noapte în postmodernism

2010-02-24T14:34:00.001+02:00

poate aseară aş fi crezut în poezia postmodernă, dar m-am trezit după o lungă şi grea noapte de gândire asupra ei. găsesc poveste în fiecare poem plin de durere din bacovia, găsesc lumină şi graţie în blaga, ca un fel de geneză a basmelor copilariei, găsesc dumnezeire în rilke şi construcţie frumoasă din stări de spirit lovite de viaţă crudă, găsesc un fir subţire de seninătate la blandiana, ca o copilărie prea devreme împlinită. graţia stărilor de spirit sunt întâlnite la fiecare recitire a celor vechi, dar atât de aproape de noi, din psalmii lui arghezi până în cei biblici.
aseară vedeam poezia zilelor noastre apropiată de acel fir de basm vetust, însă cred că m-am înşelat amarnic. citesc poveştile moderne ale prietenilor, poemele ciudate şi aranjate foarte deviant pe foi albe. nu găsesc mereu povestea. nu pentru că nu o pot înţelege, ci pentru că nu există. uneori văd un tânăr citind, ascultând muzică, uitându-se leneş la un film. se opreşte brusc. alt+f4, new document, şi pac poezia. curge din fraze sub formă de poezie. unde e povestea? care e ideea de sub ea? nu ştiu. poate o găsesc alţii, dar nu ei. poate o inventează unii, dar la ei este un fel de "românul s-a născut poet şi poezia curge din el".
nu îmi face plăcere să critic poezia, dar mă ranesc uneori abuzurile pe care le vad asupra ei (şi nu mă consider cerberul de la porţile ei). cred că poezia are nevoie de timp, de o creaţie uşoară şi dureroasă, de coacere şi maturitate, de şlefuire, nu de câteva minute şi apoi de o publicare în grabă. poezia trebuie trăită, respirată ca un nou răsărit al sufletului. poezia e ambrozia naşterii din nou.
acum sunt confuz şi ameţeala acestei ultime luni din iarnă mă sugrumă de credinţa în poezia postmodernă. nu cred că totul este pierdut, nu cred că a murit frumuseţea poeziei, dar caut ca un lunatic pagini întregi de majestic. uneori găsesc şi gust din ea cum gustă un pământ uscat ploaia. alteori trântesc cartea şi adorm în acel vis tenebru.
frumuseţea unei poezii e libertatea ei, dar libertate nu înseamnă abuz de sentimente născocite de teama anonimatului şi nici mirajul eternului absolut, ci gustul acela blând lăsat în suflete, acel extaz absolut transferat cititorului, acea emfază născută în sufletul tulbure pentru un limpid gust de rai, astfel libertatea ei se va împlini prin stările născute în noi.

nostalgia devenirii

2010-02-19T17:17:00.001+02:00

în acest amurg de iarnă, imaginile trecutului apar din nou în suflet. e ca atunci când asculţi pentru prima dată valsuri, ca atunci când adormi sub clar de lună la ţară, ca atunci când trăieşti pentru prima oară iubirea. trecutul frumos al vieţii. clipele acelea risipite de emoţii, de eşec sau de blândul glas al oamenilor. e melancolia unei inimi fericite, melancolia călătoriilor lungi în bătaia soarelui. nevoie avidă de fuga tembelă, prieteni, pe acele şosele pe care ne-am întins viaţa aceasta efemeră, cu destinaţii inerte sau imposibil de descifrat. era o copilărie târzie, apoi confundam serile departe de orasul îmbeznit, lângă teatre şi rugăciuni incandescente.
poate îmi e dor de timp, nu neapărat de momente, poate de tinereţea aia atât de devreme când împlineam 20, liniştea aceea surdă în gândul superb al lor, prietenilor. păstrez încă caietul acela de poezii primit cadou, dicţionarul mâzgalit în dedicaţii, apoi gândul lui Ştefan despre sinucisul societăţii - van gog. sunetul blând al chitarelor, poemele lui bistran. am cunoscut adâncul oraşului, în frumosul lui, de frumosul concertelor.
am în minte soarele de care fugeam. blând şi răbdător pentru tineretea necoaptă, pentru pierderea frumuseţii zilelor pentru angoasa nopţii în care s-a născut fata din lună.
chipul ei blând şi frumosul îl am în inimă. fiecare din noi, prieteni, îl purtăm cu graţie în suflet, alţii pe degetele osoase.
infinita iubire s-a născut atunci.
acum e zâmbetul curajos al anilor.

nu pot să scriu astăzi

2010-02-17T14:38:00.006+02:00

nu pot să scriu astăzi.
liniştea în care mă găsesc, în această căldură interioară, de un egoism sacadat îmi adoarme penelul pe hârtia încă nepătată. poveştile despre fericire au nevoie de linişte, frumosul din ochii verzi rămâne intact mental, dar adoarme sub soarele acesta re-născut, poemele rămân în cărţile prăfuite, în gândul sincer al poeţilor blocaţi în timp.
nu pot să scriu astăzi.
în gând îl am pe Bistran recitând ceruri, pe Dobre urlând "idologia Cristică", pe Claus născând muzici divine, pe Ştefan dând un nou contur filosofiilor din 34. gândul merge mult mai departe spre serile trăite în oraşul întunecat.
doar Claus cunoaşte frumuseţea serilor rezemate de acel borduri reci.
Voicu încă se luptă cu şacalii vremii.
nu pot să scriu.
nici măcar pentru ei, nici măcar despre iubire.
astăzi e Tăcerea unui suflet cuprins de emoţii veşnice.
astăzi e ziua în care în palme îmi ţin trecutul, ziua în care îmi amintesc naşterea frumuseţii.
nu vreau să pot sa scriu astăzi, pentru că astăzi gândul meu e în inima lor, născut din negură şi stins de tăcere, pentru că astăzi e din nou 34.

Spune-mi te rog.Tinerei

2010-02-16T14:01:00.000+02:00

Ştiu bine că seara
înainte de adormirea
pleoapelor din ferestre
vin sub veioza ta
din ceara orelor trecute
îngeri transpasrenţi
pe braţe cu fluturi în fosfor
luptându-se între ei pe tăcute,
obijduind pământuri
sub vela liliachie Cristofor.

Aşa se face că zilele tale
sunt nopţi în care
învinşii mângâie
rănile câştigătorilor,
nemărturisite răni, alungate,
tocmai de unde fâlfâie
peste ghiozdan şi florării
mierlele, visele tale
ce nu se mai coboară pe asfalt,
până când scalzi elizeic
luna în apele de sub petale
deschise de genele înfiorării tale
tulburi şi apăsătoare.

Altădată când desenai
cu cretă pe trotuar
nu puteai fi învinuită
de lumi imaginare.

Mereu în luptele anoste
sub acoperişuri verticale
te câştigă abscons
un gând, o chemare în şoaptă:
...îndrăgirea lui Dumnezeu
pentru tine e mare...spre fericirea ta
nevoie de tine El are...

Atunci capul tău aşează-l
pe o piatră ca muza lui Brâncuş,
iar noaptea va transpira
peste tine cu stele
înroşindu-te de gânduri
ca peste buz un ruj,
să poţi rosti:
”Dumnezeule cât surâs extatic
de copil plimbat peste oraşe,
în dăruirea mea Ţie!
Şi cum sunt sărutată
de atingeri din ochiul Tău, o mie!
Nu mă mai atragi
elixir otrăvit al tinereţii lumii
din bolovani
în smogul scorburilor tale,
ştih amăgitor al multor ani.”

Ştiu bine că eşti învelită
în steag de tremurată tinereţe,
dar spune-mi te rog
dacă nu cumva
ţi-ai întins timpul
peste vremelnicii
în frumuseţi de curcubeu
îndrăgostindu-te de Dumnezeu?

Scuză-mă de deramj.

Sursa Q: Petrica Bistran

între lumini.

2010-02-15T10:45:00.008+02:00

Joi povesteam cu un prieten. Are doar 17 ani, însă pe chipul lui se citea fericirea unei copilării aproape perfecte. Lângă fericire, în glasul lui s-a născut teama, frica de acel necunoscut pe care îl va trăi zilele acestea. Povestea cu detalii admirabile despre gândurile şi trăirile lui. A fost pentru prima oară când mi-a împărtăşit durerea care se năştea în el, poate pentru că abia acum a descoperit că în el există acel gând al emoţiei vieţii. Nu a fost crescut într-un spirit libertin, iar limitele vieţii şi-au pus amprenta în fiinţa lui, acea viaţă care uşor poate devia în nepăsare. E suficient de tânăr pentru zilele acestea, e suficient de copil încă, pentru frica din sufletul lui.
Vorbea cu drag despre Cluj, despre oraşul unde va merge să stea câteva săptămâni, fie ele şi în spital. Îi plac călătoriile, oraşele mari, amestecul în mulţime. Aici toţi îi ştiu frica, durerea, gândul. Acolo se poate pierde lejer între oamenii care îl cred bine. Aici are afecţiunea, acolo are libertatea. Aici trupul lui se stinge lesne, acolo îl pot face doctorii bine.
Totul a început cu o durere acută de spate, continund cu dureri groaznice, apoi medicamentele doctorilor care încercau să-i stăpânească suferinţa nu au dat rezultate.
A mers la Cluj, la un doctor blând, atent, competent (spune el). Nu a fost niciodată coloana problema suferinţei, ci rinichii. Cel drept a cedat, stafidindu-se. I-a afectat şi vezica. E deja vorba de operaţie dificilă. Fiorul cel mai greu l-a trăit atunci când i s-a spus că şi cel stâng e pe moarte (câteva pete albe şi pozitia greşită îl făceau să moară). Are doar 17 ani şi nu e timpul plânsului, spune el. Familia îi este alături, prietenii la fel, fiecare apelând la Divinitate în felul său. Rinichiul stâng şi-a revenit, de dragul tinereţii pe care o are de trăit, de dragul clipelor frumoase care îi lipsesc din suflet, de dragul frumuseţii vieţii.
Acum e pe drum sau în spital la analize. Poate joi va fi bine.
Îmi rămâne în minte chipul lui cuprins de frica de inexplorat, dar şi cuvintele majestice "vali, voi veni acasă sănătos şi vom râde de momentele astea de o tristă iarnă."
Am povestit mult, însă mintea mea s-a oprit în chipul lui cuprins de teamă şi în inima care îi bătea pentru nevoia de o viaţă frumoasă.
Are doar 17 ani, îl cheamă David şi dincolo de durerile pe care le va îndura, are încă cuvinte frumoase despre viaţă şi Divinitate.
Aseară ne-am despărţit. El spre încercarea vieţii lui, eu spre patul meu cald. Lacrimile curgeau cu poftă din ochii plin de necunoscut. L-am îmbrăţisat ca pentru o nouă viaţă. A zâmbit şi a plecat cu trupul tremurând.
Are 17 ani şi o viaţă de trăit.

paişpe februarie

2010-02-14T13:02:00.008+02:00

Dragostei i s-a dat o zi, un timp în care să se exteriorizeze în mod vizibil. Ca şi sărbătoare nu văd greşeala, însă pentru mine apare o problemă fundamentală tocmai în limitele sărbătorii. Sărbătoarea este despre iubire, provocând îndrăgostiţii să îşi exprime dragostea prin cuvinte, fapte (daruri) şi renunţarea la sine în detrimentul celuilalt.

Astfel, iubirea se găseşte într-un pământ roditor, construind momente frumoase pentru zidirea relaţiei. Ca şi sărbătoare rolul ei poate fi implinit doar dacă provoacă schimbare în noi (vorbim despre o metanoia a sentimentelor pozitive, cultivate cu atenţie şi graţie).

Constat că tot mai mulţi oameni au nevoie de o dată, de o sărbătoare, pentru a da relaţiei lor importanţa necesară, sensul existenţei dincolo de banalitatea cu care (poate) o tratează în celelalte zile. Cuplul nu trebuie să-şi găsească salvarea într-o sărbătoare, fie ea a iubirii, pentru că odată cu consumarea ei relaţia se diminuează considerabil de vorbe frumoase, momente plăcute, fericire, şi astfel apare o discrepanţă uriaşă care poate provoca ruperea lenta, dar sigură a relaţiei. Sărbătoarea îşi implineşte menirea în cuplurile care ştiu să fie frumoase şi bogate în iubire dincolo de o limită a datelor.

Apreciez persoanele care pot iubi sincer oricând, care se manifestă cu dragoste în orice moment, cuplurile care se respectă în cuvinte şi fapte, care îşi dezvoltă iubirea zilnic, cumplurile pentru care o sărbătoare este doar o zi în plus la frumuseţea celorlalte, zi de iubire.

Fericirea nu se găseşte doar într-o zi (impusă de viaţă), ci ea se naşte şi creşte în fiecare zi, alături de persoana în braţele căreia ţi-ai pus toată dragostea şi viaţa.

fundamentala cădere

2010-02-13T08:33:00.002+02:00

era un timp în care doar gândurile frumoase mă linişteau după fiecare emoţie trăită greşit, era un timp în care doar albastrul blând al răsăritului îmi era suficient în aceste momente. timpul se schimbă, oamenii dispar în filosofiile lor confuze, liniştea devine haos, iar normele sociale devin relative.
a fost odată un prinţ foarte puternic care s-a îndrăgostit nebuneşte de o fată.
era un timp în care zâmbetul fericirii nu îi putea lipsi de pe chip, era un timp în care verdele ochilor lui era viu, viu de dragoste.
ar fi putut să o seducă uşor, să îi promită bogaţii, să îi promită loc pe tronul lui, dar prinţul dorea o dragostea reală, dorea să fie iubit nu pentru puterea şi măreţia lui, ci pentru fiinţa lui celestă.
a fost un timp când din cartea vorbitoare ţi-as fi dăruit flori de mai, flori care nu ar fi apus nici în al cincilea anotimp al evului nostru.
atunci s-a dezbrăcat de hainele lui, de chipul lordului şi s-a îmbrăcat în muritor luând chipul simplu al vremii. a pornit în căutarea ei ca astfel să îi poată vorbi.
a fost un timp al emoţiei, acum sunt întrebări despre sentiment.
a găsit-o culegând flori de stele. chipul lui blând, hainele simple nu au stârnit în ea decât dragoste. poate doar aşa ar fi putut fi liberă să îl iubească, doar sub forma aia de muritor.
a fost un timp în care nu te temeai să îmi vorbeşti, acum te ascunzi în cuvinte laice.
nevoia de iubire l-a făcut să renunţe la toate bogăţiile pentru ea. doar gândul ei l-a vindecat de zeitate, născand în el omul fericit.
a fost o vreme a războaielor corecte, acum e timpul vindecării rănilor.
acum e dimineaţă şi întrebările nu încetează a exista în sufletul lui uman…
a fost o vreme, dar acum e dimineaţă târzie de februarie.

gândul vremii

2010-02-12T10:10:00.001+02:00

Despre muzică s-a scris şi am scris suficient de mult. Vreau doar să adaug că uneori, în acest deplin uman, în acest univers ambiguu, în această forma de cenuşă în care ne găsim, muzica răsună ca un gând al fericirii veşnice. Dincolo de etapele în care se formează, dincolo de legile sub care trăieşte, în linistea ei îmi găsesc uşor locul, în braţele ei mă satur atunci când totul se risipeşte în geneze apocaliptice. Astăzi muzica seamănă cu ninsoare slabă de la fereastră, astăzi muzica e definiţia păcii interne. Se vorbeste mult despre muzica divină, despre ceea ce îşi doreşte cerul de la ea, despre clasicele piese, dar se pierde undeva naşterea ei. Cuvântul naşterii ei din sufletul în stări perene, clapele grele apăsate de mâinile tremurând de forţa creaţiei. Muzica apare ca expresie a sufletului uman, apare ca durere în cronos, apare ca vals în noapte în fumul iubirii, apare ca zâmbet pe buze negre, apare ca somn şi violent contur în agonia stărilor. Muzica face parte din minunile creaţiei umane, pentru că sufletul îşi va găsi de fiecare dată scăparea în braţele, braţe de o infinită căldură.
Dincolo de insuficientele cuvinte, rămâne sunetul acela celest din inimile noastre, rămâne cântecul sufletului după iubire, fie ea imposibilă.

despre zâmbet

2010-02-11T10:17:00.001+02:00

Am înţeles atunci că fiecare zâmbet nu se naşte dintr-un suflet vesel, ci din ochii plini de gândul fericirii, din dorinţa aprinsă şi stinsă de fericire, din aprigul necesar al strălucirii soarelui. Am înţeles că zâmbetul este expresia unui suflet în zbor lin, am înţeles că expresia feţei se mulează după intensitatea cu care îl aruncăm în oameni. Zâmbetul este căldura cu care putem hrăni viaţa tristeţii, zâmbetul nu este expresia fericirii, dar aduce fericirea atunci când înseninează fruntea încreţită de durere. Am înţeles că fiecare zâmbet îl costă pe Dumnezeu bunatate, am înţeles că râsul frumos îl costă pe Dumnezeu fericire, am înţeles că bucuria de pe buzele în formă de viaţă îl costă pe Dumnezeu timp şi răbdare. Am înţeles că pentru Dumnezeu totul este etern şi infinit. Am înţeles că Dumnezeu zâmbeşte şi că asta pe noi nu ne costă nimic, apoi am înţeles că fericirea noastră Îl costă pe Dumnezeu raiuri, dar am înţeles că le dă din toată inima Lui fără să ne ceară altceva pentru ele. Am înţeles că Dumnezeu râde cu noi, că se fericeşte cu noi, că iubeşte cu noi, face tot binele cu noi, iar răul sufletului nostru îl vindecă printr-un cer nou dat ca jertfă pentru liniştirea plânsului şi iadului nostru.
Am înţeles că atunci când suntem fericiţi cu El, diavolii se îngrozesc de ură şi patimă bolnavă pentru fericirea noastră.
Am înţeles că zâmbetul nu există fară de raiul Său...

gând transfigurat

2010-02-10T12:19:00.003+02:00

dacă noaptea grea s-ar scutura de stele suficient de puternic atunci ar fi capabilă să îmi umple fiinţa de căldura propice iernii grele. dacă ar fi iarăşi amurg de gânduri aş înţelege fiecare noapte în liniştea inimii, as înţelege cuvântul şoptit şi litera în care iau forma cu fiecare secundă.
afară iarna sufla teribil, rupând din mine praful, gândul şi puterea înaintării. pe strada goală, în bătaia falsei lumini mecanice, mă găseam cu idealul grăbit. dorinţa revederii era teribilă. dorinţa fericirii înainta în aburul format de respiraţia caldă. dorinţa de bine vindeca durerea din oase.
era o iarna teribilă, un nou anotimp al evului născut din acele petale de sânge, iarna gândului frumos.
dacă fiecare clipă din viaţă ar fi ca atunci aş înţelege moartea străbunilor, moarte a fericirii mersului pe ape şi cântul sublim al înţeleptului solomon.
vuietul nu încetează, nu de putere ci de frigul anost din clapele fantomatice.
e o iarnă teribilă, cu oameni lipiţi de trotuare albe, cu păsări amorţite de frica fugii pe alte zări. e iarna în care căldura nu se naşte din focul lemnelor, din căldura fiarelor, ci din sufletul viu colorat în negru pe gând negru de fericire. e iarna în care albul devine negru, nu de urât ci de sublim răsărit al aştrilor cu gust de raiuri divine.
e iarnă şi lângă tine cerul nu mă doare.

gand teluric

2010-02-03T12:42:00.000+02:00

am găsit frumuseţea în poezie. am găsit glasul blând al naturii în braţele ei. am găsit monştrii raţiunii adormiţi în foile ei, am găsit un gram de rai şi două sărutări de divin, am găsit eternul cuvintelor în ochii ei. poezia mă duce în rai, nu în cel pământesc, ci în edenul primordial. în poezie sunt împlinit de fericirea vieţii.
mă trezesc şi adorm în focul ei.
poezia va fi absolutul meu în acest an. o simt în mine, o găsesc în lume, mă satur de ea în tine.
târziu în viaţă voi fi fericit să o găsesc pictată pe trupurile oamenilor.
târziu, voi fi fericit să o găsesc legată de apusul mărilor.
târziu, o voi găsi în voi, în fiecare din voi.
târziu, poezia va deveni chipul îngerilor.
târziul este eternul aripilor ei, acel fâlfâit de un bogat colorit în muzica dragostei.
târziu vom înţelege valoarea ei. poate nu prea târziu.
poezia e a doua mea gură, născută în piept, căci o cunosc în inimă.

"scurt metraj" despre fericire. part 7

2010-02-02T14:14:00.000+02:00

Putem vorbi despre fericire pură doar dacă nu ne gândim deloc la viaţă. Fiecare problemă a vieţii, fiecare neajuns, fiecare eşec, fiecare durere, fiecare limită impusă de stări fatidice, pot fi factori de blocaj. Fericirea există din ea însăşi, nu din viaţa umana, există ca parte stabilă indiferent de factorii care se impun într-o viaţă de muritor. Sunt lucruri care pot denatura fericirea, asta doar în ochii noştri, sunt aspecte ale vieţii care orbesc gândul la ea, dar asta nu e decat pentru o clipă. Fericirea există ca necesitate, apoi se dezlănţuie în noi de fiecare dată când o dorim. Gândul că am putea să o pierdem ne frământă de foarte multe ori. Suntem muritori şi suntem învăţaţi cu lucruri muritoare, trecatoare, lucruri care apun. Fericirea nu are aceleaşi legi. Ea există din eternitate spre infinit. Indiferent de geografia vieţii noastre, indiferent de golurile creaţiei noastre ea trece dincolo, provocându-ne să păşim în necunoscut. Fericirea nu trebuie confundată cu eternitatea, nu ca timp în viaţa noastră. La fiecare eşec ne privim foarte dezamăgiţi şi considerăm că am pierdut fericirea prin pierderea unui lucru sau unei persoane, însă fericirea în esenţă nu este un lucru sau o persoană, ci se foloseşte de aceste legi umane pentru a o putea înţelege cu gândirea noastră.
Ea nu se pierde, ci o rătăcim noi în idealuri, în fantasmice forme suficient de mult laicizate.
Problema fericirii nu poate fi elucidată decât dacă renunţăm la noţiunile noastre deja standardizate şi alegem să gândim liber, dincolo de criteriile cu care ne conducem viaţa.
Fericirea nu poate fi condiţionată de pierderea unui lucru sau de un ideal ratat. Fericirea este în noi şi atât timp cât fiinţăm glasul ei răsună blând în raţiune, oprind monştrii să se nască.
Este imperios gândul că fericirea există din etern în noi, spre infinit. Dorinţa ei rămâne aceea de a purta lumina în noi, ca noi sa devenim lumină în alţii. E formidabil acest joc al fericirii, atat timp cât nu o confundăm sau limităm într-un lucru trecator.

Orizontalã 12

2010-02-02T07:01:00.001+02:00

Ce gust plăcut ai tu, formă în aerul
dintre buzele mele. Din tine, pată, linii
galbene gustate-s de rumenele-mi gânduri.
Blândă melamină, pe dansuri sonore, înalte,
de sub pielea mea mă creşti melanjor de fericire
cu melodioasele posomorâri îmbietoare.
Abia acum cerurile nu mai fug. Sunt liniştite.
Deja pământul nu se mai învârte. Mâhneşte-ncântat.
Mă culc melcat pe tine culoare candidă,
plăcut de trist să mor de greutatea desfătării
că Dumnezeu e ziua a şaptea.
Melancolie, sărută-mă şi taci.

sursa Q: Petrica Bistran

vreau să vă doară

2010-02-01T14:20:00.005+02:00

veniţi cu lumina şi mutilaţi ideea, vă permiteţi să daţi năvala în liniştea nopţii şi să furaţi cuvântul. întrupaţi forme paralele cu realitate şi stârniţi avalanşa. plecaţi şi gustaţi liniştea iadului în desfrâul urâtului. sunteţi şacali pentru pustie şi hiene în fiecare literă. urâţi arta şi consolidaţi grotescul hoţiei într-o ţară de adormire intelectuală. ridicaţi în slăvi prostia şi incultura în muzici şi viaţă, în idei şi idealuri. apăreţi pe ecrane şi râdeţi perfid în faţa noastră. ne vreţi legati şi ucişi cu bestialitate sufletul, ca apoi să ne daţi altul, un altul creat din tina unde scuipaţi voi la fiecare zâmbet. uitaţi că nu ne vindem, dar ne vindeţi voi mai ieftin de 30 de arginţi unor idealuri pe care ar trebui să le credem de fiecare dată când deschidem ochii. veniţi sănătoşi şi sătui în faţa noastră şi ne aruncaţi firmituri. uitaţi însă că noi se îmbelsugăm în Cuvânt, că de acolo avem puterea şi lumina ochilor, uitaţi că din artă ne-am născut şi că doar în ea vom muri, uitaţi că citim din suflet carţi bune şi uitaţi că poezia ne satură de apă vie.
vă permiteţi ca într-o lume nebuna voi sa fiţi promotorii, noi ne luam dreptul de a deveni perfecţi dincolo de lumea voastră.
ne-am creat un univers în care voi nu înţelegeţi nimic, apoi am creat limite şi eternitate. voi nu aveţi loc, nici timp, nici graţie să păşi în abisul nostru mental. aţi scuipat Divinul şi aţi rămas aici să moşteniţi aurul şi argintul Diavolului, căldura şi ploaia pământului, eşecul şi somnul raţiunii.
vreţi să ne desfiintaţi, eu vreau să vă doara ca atunci când aţi întâmpinat lumea pentru prima oara. era liniste, cald şi fericire în Arcadia. apoi avalanşele au izbit fiinţa voastra, aţi simţit pentru prima oară frigul, foamea, urletul, iubirea, durerea, eşecul.
vreau să vă doara gândul răului, ochiul vicleniei, mâna morţii şi sufletul iadului.
vreau să vă doară până veţi cădea răpuşi de voi, de eul aburdului, în braţele renaşterii din Cuvântul şi litera pe care acum o ucideţi în bătaie de joc.
vreau să vă doară...

mătăsari 17

2010-01-30T04:02:00.000+02:00

încă o seară superbă s-a încheiat pe #Mătăsari 17, o seară de muzică Folk şi poveşti frumoase, din gândul de basm al lui Iulian. oameni curioşi, altii curajoşi în cântece, alţii vorbăreţi, unii melancolici spre sadism chiar, dar toţi în suflul blând al muzicii. o chitară, 3 voci, un flaut, aplauze repetate. glasul sprijinit de difuzoare a sădit în mine calm, pace; chitara a rupt tremurul în seducţia primelor cântece. a fost o zi teribilă, dar o seara perfectă. a fost un complex de sentimente prinse într-un pumn de litere scrise cursiv, a fost liniştea necesara somnului fizic onest.
încă o seară frumoasă terminată cu muzică bună.
cuvintele sunt inapte acum, sunetul găsindu-şi deja liniştea în sufletul nebun de artă, adormind fiinţa pentru înca un vis al creaţiei vandalizat.
e târziu in noapte, dar sunetul clar al chitarei aţipeşte lumina becurilor, apoi o voce teribil de calmă conturează povestea celor două frumuseţi în una singură, în noi.
înca o seară...

pentru Claus

2010-01-29T22:18:00.000+02:00

pentru că le-ai interzis îngerilor să fie domestici

un înger s-a molipsit de tine,
înger vânat de plimbările tale.
ştii, toate acele plimbări ale tale...
pe unde treceai oamenii deveneau degeaba,
adică reveneau la adevărata lor valoare,
trotuarele prindeau cojbă,
bulevarde întregi intrau în epoca de gheaţă.
şi ştii, era o plictiseală... originală,
şi de-atâta plictiseală nemaipomenită
îngerul melancoliei sughiţa de tine.
şi atunci jegul tău preferat eram eu.
mă ţineam de tine, te scărpinai să cad.
trist ca o viaţă proastă, ratat ca o viaţă celebră,
aiurem de prezenţa ta sofisticată.
se înopta violent cu îngeri decupaţi din rai...

Sursa Q: Petrica Bistran

iubirea e pe 14, nu in carti la voi

2010-01-29T00:48:00.004+02:00

După o zi abandonată în mundan, în grotescul frig al bucureştilor, în examene şi năuciri mentale, spre seară visezi la poezie. Cauţi în ea refugiul necesar, căldură şi graţie, splendoare, poate frumuseţe. Căldura e în iubirea din 14 februarie. Cel puţin aşa se spune. Frigul revine la eveniment. De fapt realitatea se izbeşte crunt de betonul necesarului, de zâmbetul şi ochii tulburi ai lui Iulian, în stupefierea fără margini a sufletului în căutarea liniştii necesare unei nopţi de ianuarie.
Evenimentul s-a întâmplat, din păcate aş spune eu. Era vorba despre iubire şi adâncul acesteia, dar s-a mutilat în pornografic şi confuzie crasa de stări atât de deviante, încât habar nu mai aveai despre ce e vorba. Iubirea e pe 14, la ei nu e nici în carte.
Glumele erau chiar expirate (ca şi clubul), adânc pierdute în lirisme amatoreşti, în prelegeri imposibil de oprit şi care nu au stârnit decât repugnanţă pentru Dragoş şi mii de cruci pentru mine. Poeziile au fost. Cum sau de ce, nu am înţeles nici eu pana acum. Le-am şi re-citit.
A fost grea alegerea poeziilor, spunea Andrei (omul cu ideea) şi tind să îl cred, dar dacă asta e tot ce s-a putut mai bun din sutele de poezii care au concurat, atunci rămân cu un gust amar în suflet pentru poezia românească contemporană.
Deşi a fost o seară eşuată, câteva idei au ieşit cu graţie la lumină în tot acel amalgam de fiinţe. Gabi Macovei a citit foarte frumos o poezie plăcută, despre iubire. Cuvinte frumoase au spus şi scriu: Mugur Grosu, Claudiu Komartin şi Şerban Foarţă.

Transhumanţa s-a încheiat în bătălia funebră dintre cei doi "laureaţi ai premiului nobel". Unul dintre ei vorbea despre Liiceanu ca despre un coleg de idealuri, însă nu a înţeles niciodată limita impusă de acesta sieşi, transgresa imposibila de atins.
Urmeaza aplauze reci şi fericire pentru cine a scăpat intact mental.

În acea lentoare mentală singurul gând potent se îndrepta spre ReCitiri, un loc unde fruntea sus o ţin doar textele bine scrise, adică foarte bine scrise. Până la urmă "iubirea de pe 14 februarie" ar fi fost desert, nu suficient de consistent pentru o seara lungă de luni.

Despre eveniment au mai scris: Gabi Macovei si Dragos C.B.

angoasă

2010-01-28T09:35:00.003+02:00

nu reuşesc să înţeleg de fiecare dată acţiunile sau devenirile ideilor. transgresa spre absolut mă impresoară radical şi în acea strânsoare se nasc întrebări. nu deviez exagerat în ele, nu mă limitez la ele pentru că ştiu condiţiile în care sunt născute, forţa cu care apar în sensibilitatea stărilor, dar fiinţarea lor rămâne una concretă.
atunci, ca un Iacov nătâng mă arunc în vâltejul înţelegerii. ştiu că exista o şansă minimă să scap intact de acolo, ştiu că e probabil să mă frâng ca un pui de căprioară în gura fiarei, dar nu mă opresc într-o ştiinta exactă, una care până la urmă e relativă. trecând peste aceste întrebari, care nu au alt rol decât de a echilibra, ajung în punctul în care alegerile trecutului şi ceea ce am fost învăţat o viaţă întreagă că este bine, să se dezechilibreze. problema apare atunci când formele fără fond ale unor concepţii se schilodesc de la sine, problema e când acele tradiţionale forme se spulberă şi rămâne doar ideea măreaţă şi concretă de Divin. ajung aici, în urma anilor de căutări disperate, şi mă întreb dacă nu cumva tot ce am trăit a fost un vis atât de brutal şi scârnav încât îmi merit chinul. faţă în faţă cu Adevărul, în luptă cu forma fără scop, cu ideile care m-au format ca om, cu acele cuvinte care îmi răneau auzul şi fiinţa stârnind în mine întrebările acelui de ce laic, mă dezechilibrez frumos aş spune. mă lupt cu mine şi reuşita este garantată. a cărei parţi, rămâne de văzut. e uşor să forţez balanţa în favoarea anilor petrecuţi în reverii şi asceze, dar e plăcut să descopăr o formă de Divin pură, care în loc să apese un jug obsedant pe umerii mei îl ridica cu un zâmbet atât de blând încât îngheţ de spaima eternului.
acţiunea acestor transgrese poate devia foarte uşor într-o formă şi mai crudă, renunţarea definitivă la ieşirea din banal şi aruncarea în gol, dar în acel gol de moarte.
gândul absolut al transgresei sufletului din acestă carne în idee şi ideal mă ţine să nu dau balanţa peste cap în mod violent.
nu reuşesc de fiecare dată să revin intact, dar spiritul meu se hraneşte doar în luptă cu Divinitatea, prin frângere şi renaştere.

golul creatiei tale...

2010-01-27T09:27:00.000+02:00

şi poveştile astea nu au nevoie de spaţiu, nici macar de cuvinte deocheata, să nu spun de epurare mentală sau forme cu fond infim luminii. sunt poveşti despre satisfaceri mentale, deranjări de aparenţe şi mişcare repetate în tehnici literare. nu e vorba despre un zeu care câştigă războiul sau de o prinţesă care e salvată de iadul balaurilor în care e aruncată de aparenţele josnice ale unei vieţi scârnave. povestea este despre ceea ce nu se face de fapt în ea. nu se supune umanităţii durerea aceea a caderii şi revenirii.
problema e că dragostea e acolo, în tine, în palmele acelea lipite de obrajii pali şi sângerii de cutremure şi blocaje în carne a plumbului bici. dragostea e la tine, nu la mine. eu sunt gol de durerea în care m-am născut, sunt gol din creaţie, nu din placere si alegere, sunt imposibil de născut altfel pentru că aş deveni cremene de greutatea plinului. însă, toată dragostea şi frumuseţea este la tine, dar nu în povestea din tine ci în plăcerea din tine, în acei ochi mari şi vopsiţi negri, mai presus de abanosul tipic, totul e în degetele mici care fărămiţează praful din stânci măestre, totul e în sufletul tău agonizat de golul pereche al meu. şi mă apropii cu frenezie de locul în care te odihneşti în greutatea dragostei ce o porţi, şi acolo anotimpul e efervescent, cu asfalt roşu ca ochii unei căprioare încolţită de lupii turbaţi de gust fraget şi dulce.
păşesc calm, pentru că sunt uşor ca eşarfa de la gâtul tău în bătaia vântului, pâna in dreptul mâinii tale stângi, unde acel fir roz este singura idee de basm din somnul tău.
uneori uiţi că tu ai dragostea şi că eu sunt în sevraj, că acel gol din mine mă spintecă în dorinţa de eliberare strivindu-mi coastele şi plamânii plini de gustul apus al mării. uiţi şi să renaşti la auzul vocii mele, ca apoi să îţi lipeşti palmele de tâmple şi să reciti poezii baroce, în fundalul asteniilor ploiilor de iunie al anotipului meu.
acum însă mă strigi ca la durerile naşterii. strigi cu atrocitatea în febra cu care moare soarele pe fruntea ta şi răsare utopia frângerii minţii mele.
sunt acolo ca om, nu ca zeu. te ating cu degetele mele aspre, nu cu raze de lumină şi foc de aştri. mă apropii cu emoţie, nu cu mândrie şi grandoare. sunt acolo să îţi împart iubirea, să o purtăm amândoi (tu jumătate, eu plinul golului meu) să o săturăm amândoi de viaţă şi zeităţi. sunt acolo ca fiinţă inexpugnabilă, nu ca formă divină de lirism absolut în basm şi teatru alb.
sunt aici şi te aştept cu golul în care m-am născut, gol al creaţiei mele pentru imensul iubirii tale.
aici nu e basm, nici forţă lirică, nici poezie fatidică. suntem doar noi doi şi tu nu vrei să înţelegi că iubirea e la tine pentru ca eu m-am născut gol şi funest de mine, dar voi deveni absolut şi om dacă tu îmi vei aprinde uşor gustul dragostei tale într-un singur anotimp celest.

licuricii

2010-01-26T12:51:00.001+02:00

Se întâmpla prin '99, an în care dirigul încă ne alerga prin clasa în pedepse comuniste, cu belicoase expresii din geografia lui intelectuală. Era un tip de o melancolie dureroasă, dar cu un zâmbet forţat la fiecare glumă din amintiri, povestită atât de prost încât nu ştiai care e ideea râsului în sinea lui. Forţa cu care ne lovea palmele cu acel imens arătător, ne provoca cuminţenie cel puţin 2 zile (umflăturile mâinii drepte nu ne permiteau o bună "colaborare" cu mouse-ul în sălile de calculatoare, lipsindu-ne de superbul Red Alert 1, Gta, Quack 1 şi CS în reţea. Cu 3 profi de genu ar fi dat faliment săracu' Costel). Chiulul era atât de frumos pe vremea aia încât confundam de multe ori orarele, pierduţi în zările de plumb ale Caşinului, râu lin şi cuminte în toamna.
Viciile uşoare încă se inventau pe vremea aia. uneori de la cei mai mari, alteori de la părinţi din pachete. Acum e prea târziu pentru ceva nou (fiind furaţi de tehnologie am pierdut acel spirit superb al copilăriei pe bulevarde, în incinte, terenuri de fotbal - la o miuţa, grădini - la o gropiţa, 9 pietre, v-aţi-ascunselea).
Se întâmpla să fie seară de octombrie, pe la începuturi, când încă frigul era suportabil, pe când cheful de şcoală lipsea cu desăvârşire la acele grele prelegeri ale matematicilor străine de noi, când amestecam literele ca să ne iasă o compunere măcar strâmbă, dacă nu intacta mental, când istoricii înca nu dizolvau marile pacturi pentru acel tezaur pierdut, pe când dirigul încă ne ameţea cu capitalele europene şi poveşti grozave de zmei la cârma Elveţiei, se întâmpla ca amurgul să fie instalat feroce motivând astfel absenţa majorităţii elevilor, rămânând la ora de geografie doar 10 elevi, silitori ca vai de noi şi flămânzi de ne plângeau mamele pe la cancelarie cu mici scutiri.
După părul nemăsurat de mare, plin de scame, mi-am dat seama că e beat. Nu oribil de beat, dar la limita celor 300 de săniuţa + o sticla de vin din butoaiele infinit adânci ale colegilor de la sat. Se aşează curios de calm la catedră şi privi în gol vreo 6 minute.
Inevitabilul se întâmplă. Sari în picioare ca ars. Largi ochii cât doua zări şi pufni ca un taur castrat. Urmă avalanşa de înjurături mai mult sau mai puţin cenzurate.
Ştia unde sunt chiulangii la ora aia.
Uita de catalog, de stilou şi în goană porni spre malul Caşinului.
(trebuie sa specific ca acolo este un peisaj mirific, cu stânci parcă căzute din cer, cu apă rece de munte, cu mici insulite şi un mic părculeţ neamenajat, şi acele imense sălcii bătrâne)
Se apropie tiptil ca să îi prinda măcar pe doi "ghiavoli". (ce nu ştia însă, era că acolo era pânda perfectă. Întunericul te camufla dar tu vedeai perfect pe oricine păşea pe alee către tine).
De la distanţă reuşi să vadă 1,3,7,15,19,22 de luminiţe perfect rotunde care se împrăştiară, haotic încât provocară o rafală de imagini in alb şi negru, atunci când zăriră dihania nebună de pe urmele lor.
Urmă un şprint puternic şi atât. Ficatul îl linişti imediat.
Se întoarse şi mai furios. Lua o foaie, notă fiecare elev absent apoi concluzionă: "a naibii de rapizi licuricii ăştia"

şi aşa au rămas pentru totdeauna chiulangii din noaptea aia, licuricii.
ce a urmat dupa nu a fost departe de apocalipsă, dar lumina nu le-a fost stinsă aşa usor.

La capatul drumului

2010-01-25T17:19:00.001+02:00

la capătul drumului
te aşteaptă un pistol încărcat.
la capătul drumului
maică-ta o să te mai nască o dată
de spânzurat ce eşti, de chior ce eşti, ratat...

poate că luată viaţa de la început,
te vei eschiva de capătul drumului.

îmi bag piciorul în praful din drumul meu
şi nu găsesc nici un capăt al drumului.
unde să merg? pe unde să calc?

în cartea vorbitoare
timpul e un peisaj cu tine alergând desculţ.
în cartea vorbitoare
numele tău înseamnă cântec.

dacă te mai scarpini la nas moftul tău filozofic,
cartea vorbitoare o să te înjure... de poftă bună cu râme.
cadrul filozofic al capătului de drum,
să ştii, e o baltă cu viermi...
pentru că în cartea vorbitoare nu e nici un capăt al drumului
cartea vorbitoare te învaţă să trăieşti.

sursa Q: Petrica Bistran

amintiri

2010-01-22T11:11:00.000+02:00

şi o nouă dimineaţă s-a trezit la viaţă, o nouă dezgolire a luminii în acest vifor teribil se arată, ca o fantomă efemeră de cristal în nebunia ce stă să dea în amiază.
uneori, în verile toride ale Bucureştilor, îmi doream străzile albe, reci, perfecte ca oamenii să se întindă pe ele şi să respire munţii înalţi ai Alpilor. uneori îmi doresc ca tu să îmi răcoreşti sufletul de ghena asta umană şi să alungi focul ce mă sperie.
uneori e de ajuns să citesc o carte bună şi totul revine la normal, eu de o parte, tu de o parte a ferestrei. uneori tu eşti fereastra protejându-mă de viscol şi tunet, căldură şi păsări călătoare. uneori eu singur alerg la fereastră, o deschis şi atunci lumina intră în mine, amintindu-mi de mare, de mersul pe ape şi de fiecare fir de iarbă stins în urma paşilor.
se întâmplă să plouă, dar tu rămâi stabilă, acolo între mine şi răceala vremii. uneori alegem să stăm în ploaie, ca doi copii certaţi, apoi râdem şi intrăm în casa flămânzi şi însetaţi.
ştiu că alaturi de tine mătasea timpului mă înrobeşte de căldură, alaturi de tine râsul povesteşte omenirii geneza, alături de tine cerul e de un alb semeţ, alături de tine eu însumi sunt o poveste fără de sfârşit.
alteori eşti plecată şi ploaia şi frigul, arşiţa toridă şi pasările cerului, vântul năpraznic şi ceaţa intră în camera mea şi mă îmbolnavesc de moarte, atât de adânc şi atât de puternic încât aud cum la fiecare secundă cade câte o stea înaripată. apoi te întorci acasă şi mă vindeci.
totuşi, daca vremea de afară este expresia sufletului tău, nu ai vrea să îmi aduci Soarele?

dimineaţa lunatică

2010-01-21T10:09:00.000+02:00

ar fi fost aceeaşi problemă până la urmă, acelaşi intens şi nesfârşit gol, acele piese depărtate de tabla de şah, acel x şi 0 cuminţit de y, ar fi putut fi doar o străfulgerare de moarte, doar un clocot de mări urâte de soare, ar fi putut ca cerul să se dezgolească de noi în focul adâncului, ar fi putut ca fiecare secundă de poveste să devină coşmarul nesfârşitului eden, ar fi putut ca porunca de a fi om să se disipe în creierii spulberaţi de gând, gând care ar fi putut fi acelaşi în teribilista lume.
totul ar fi putut fi acelaşi, şi până la urmă nimic nu ar impiedica asceza asta factică, dar acum e o altă dimineaţă, cu alt avânt literal, pentru că doar din Mantaua lui Gogol purcedem la lumină.
e dimineaţa unei frumuseţi deosebite, un alt fel de asceză lunatică, un alt gând de culoare şi un alt joc al luminii pe negru.
ar fi fost aceeaşi problemă daca tipul s-ar fi înşelat la citirea poemului.
acum e doar dimineaţa unui perfect ideal.
idealul de a fi. pur şi simplu în iubire, între oameni, în societate şi dincolo de ea, în Zigurat.